Halucinant

Viata ca o partitura la patru maini

2010-01-28T11:47:00.000-08:00

Timpul ii presa. Daca nu intervenea vreun reviriment, se vor vedea din ce in ce mai putin. Distanta omora improvizatia, comanda o abandonare in scurt timp sau aranjamente conjugale.
Cum de s-au hotarat? A doua zi de Craciun, mancau, la cina si vorbele li se intindeau ca firele de branza pe care le trageau din cratita de pamant. Gabriel se extazia in fata culturii helvete. Agasata de ditirambii lui adresati artei culturii helvete. Agasata de ditirambii lui adresati artei iodlerului si curateniei parchetelor, Julia a izbucnit:
-M-am saturat de tara asta.
-Vino la Paris.
-Esti serios?
-Bineinteles.
-Ma "frei" langa tine?
-"Te freau".
-Acum?
-Imediat!
Au facut o pauza, uimiti de propria lor indrazneala.
-Si studiile tale?
-Mi-e egal.
-Si parintii tai?
-Mi-e si mai egal.
Iata, spusera tot. Minutul acela care ar fi putut sa fie greu, n-a atarnat deloc. Iar acest pas a fost facut cu atat mai usor cu cat a luat aspectul unui joc.

Despartirea de a doua zi nu le-a frant inima. Se revedeau peste o saptamana, la Paris. Acceptase sa vina sa locuiasca cu el in orasul cu acoperisuri cenusii.
Soarele lumina cu razele sau Muntii Cervin ale caror varfuri devenisera niste capele arzatoare, iar brazii niste lumanari ce asteptau sa fie aprinse pe altarul lor. Slava sterila a zapezii stralucea. Geul le punea ramurilor o bbarba de paiete si stresinilor un nas de alabastru. Era asa de frig incat, abia emise, cuvintele se spargeau cu clinchetul incantator al cristalului. Julia pastra pe obraji tandra roseata a dragostei. Oxigenul era un unguent care stergea ridurile. Lui Gabriel i se parea ca ramanand cu aceasta femeie, se va adapa chiar din izvorul prospetimii. Si-a luat in amintire expresia ei visatoare, seninatatea ei de copil.
Coborand in vale, le-a aruncat o ultima privire masivelor muntoase care ridicau in jurul lui o bariera materna, ii oofereau infinitul circumscris la dimensiunile unei gradini. Petrecuse cu Julia cateva zile pe umerii Pamantului. Molizii, brazii sclipitori in mansoanele lor de zapada i-au alcatuit o garda de onoare. N-ar fi fost surprins sa-i vada cum fac "Drepti!" in fata lui. Satele, cu clopotnitele lor bulbiforme, erau niste jucarii, torentii jubilau sub zapada, se rostogoleau pe pante ca pe niste tobogane. Faptul ca intreg peisajul era o miniatura dadea vietii viitoare cu Julia lejeritartea unui divertisment, a unui antract.

*

Metallica la tambal

2010-01-28T11:14:00.000-08:00

Cu siguranta sunt oameni care depasesc limita artei zambind, atingand cu acelasi zambet maiestria desavarsita, devenind astfel genii! "Cantaretul" din clipul asta intrece limita artei, devenind un geniu al tambalului. Toata admiratia si respectul pentru el, si evident, multumiri celui care e filmat, pentru insipratia de a-l publica aici!

2010-01-15T10:59:00.000-08:00

Camera se tavalea in albul murdar a peretilor. Nimic de comentat. Ea se preface ca are o idee. El nu o ia in seama.
-Spune ceva, reactioneaza fata incercand sa sparga tacerea.
-Cum e sa ai un vagin?
-Asta ti se pare subiect de discutie?
-Ai ceva mai bun?
-Sincer nu, dar nici la asta nu ma gandeam
-Sunt imprevizibil, nici nu am cuvinte.
Baiatul incepe si rade. Fata schiteaza o expresie, dand de inteles ca nu gaseste gluma. De politete, zambeste si ea.
-Si.. Cum a fost astazi la facultate?
-Interesant
Scoate o tigara, o aprinde si o rezeama de scrumiera. Fata se uita urat la scrumiera.
-Ma scuzi. Nu fumezi?
-M-am lasat.
-A da? Cum ai reusit? Eu incerc de cativa ani...
-Pur si simplu. Am facut cancer.
-Si mai ai? L-ai tratat? Il tratezi?
Fata isi pune mana in parul ei rosu si des, apuca de o suvita si trage salbatic de ea. Podoaba capila cade pe podea, lasand in urma un cap oval si lucios.
-Nu ma asteptam la asta.
-Acum eu te-am lasat fara cuvinte. 1-1. Fac chimio-terapie de doi ani.
-Interesant. Si doare...?
-Nu chiar. Nu simt nimic. Nici macar sufletul nu mi-l mai simt. Uita-te si tu la mine. Ce fac aici? Ce facem aici? Deprimante sunt camerele de la internat... Ai observat ca miroase a urina de sobolan?
-Da. Cu timpul te obisnuiesti cu mirosul. Dupa 2 ani de stat aici. Tu deabia ai ajuns. O sa vezi... In scurt timp nu o sa mai simti nici tu nimic.
-Da... "E miros de cadavre iubito/.../Acopera covorul cu parfume tari"
-Bacovia...
-Da.
Urmeaza un scurt moment de tacere. Tinerii, stau amandoi cu privirea in pamant. Baiatul mai trage un fum si stinge tigara:
-Ne culcam?
-Da.

2010

2010-01-03T11:55:00.000-08:00

Being happy doesn't mean that everything is perfect. It means that you've decided to look beyound the imperfections. Maybe it's best to close your eyes and live the moment like it's the last time when you breathe. It feels good, because perfection doesn't exist. It's just a mental stare.

2009-11-24T13:30:00.000-08:00

Ia aceasta coala de hartie. Imagineaza-ti cum o modelezi, o tai, o rupi, o deteriorezi, o strici, o uzezi, o pictezi, pana cand la urma, nu mai rezista si se rupe. Si plangi, si plangi pt ca ti-e dor de coala de hartie, si te uiti la ea, si incerci sa o aduci la starea anterioara. Si pana la urma o lipeste, o modelezi, o manevrezi, pana cand faci o lebada din hartie.
Pt ca prietenia nu se arunca la gunoi dupa prima deterioarare, ci se peticeste, se lipeste, pana cand creezi ceva mai frumos. :)

Asta este pt Ovii! Ma bucur ca ne-am cunoscut si iti multumesc ca-mi esti aproape!:X

Noroi .

2009-11-21T13:47:00.000-08:00

Te trezeşti în toiul nopţii, cu luna albă şi rece luminând pădurea. E răcoare, aerul încărcat cu umezeală îţi desfată nările în timp ce te dezmeticeşti din urma căderii. Te uiţi în sus şi încerci să apreciezi distanţa – te-ai rostogolit pe puţin şaptezeci de metri… Sau ai visat? Curios că nu pui întrebări, deşi înfăţişarea mea îţi este cu siguranţă necunoscută. Îţi întind o mână şi te ridic, dojenindu-te: “Scoală, beţivule”. Voi aveţi o mare slăbiciune numită “ruşine”. Vă este frică să deveniţi penibili ori… slabi în ochii celorlaţi, încercaţi să le păreţi tuturor ceea ce nu sunteţi, tocmai de asta nu mă întrebi nimic, aşa cum nu au făcut nici alţii înaintea ta, de frică să nu afli vreun adevăr care să te doară. Dar voi sunteţi… atât de penibili şi atât de slabi!… Probabil că nici nu aţi fi supravieţuit până în acest moment dacă nu aţi fi fost apăraţi de realitate; aţi fi murit de ruşine! Eu nu am acest defect, sunt perfect conştient de calităţile şi de rolul meu, cât despre adevăr el mi-a fost mereu bun prieten. Din păcate (oare?) mi-e greu să cred că specia ta şi-l va alătura vreodată ca aliat şi nu ca duşman. Poate te consolează gândul că aşa este felul oamenilor, să se mintă duios; pe mine nu m-ar încălzi cu nimic… “Dar hai degrabă”, îţi spun şi pornim amândoi la drum prin întuneric. Merg în faţă, râzând pentru mine însumi, iar tu mă urmezi tăcut cu rucsacul noroit în spate. Ajungem în dreptul unui pârâu iar tu mă priveşti cu mirare. “De ce nu trecem?” mă întrebi; mă dau în lături iar tu înţelegi: trebuie să treci primul. Însă eziţi. Pârâul acesta are ceva ciudat în curgerea lui lină şi tăcută: e ceva strălucitor sub apele răcoroase, ceva care se unduieşte, se joacă şi te cheamă… Te apleci. „Deci?!”, te întreb nerăbdător. Au mai trecut atâţia ca tine şi toţi au făcut la fel. Nu voi putea niciodată spera a vă înţelege această fascinaţie pentru o oglindire nedistorsionată, şlefuită. „Ce s-a întâmplat cu mine?!”, exclami patetic pipăindu-ţi faţa. După estimările mâinilor tale cărnoase eşti încă viu. „Ce naiba mi-ai făcut?!”, continui. Cât de jenant trebuie să fie să îţi priveşti faţa distrusă oglindită în apă, să te vezi mort, totuşi mişcând, aici… Râd ca de o glumă bună. „Râd pentru că este o glumă”, îţi explic apoi. „Nu ţii minte nici oglinda asta? Cred că ar trebui să te duc la un doctor, mă îngrijorezi.” Desigur că nu vrei să vezi nici un doctor şi spui aproape gâtuit că totul e în ordine. De parcă ai avea de unde să ştii! Ha!

Lumina însă se concentrează într-un punct aproape de malul celălalt: o perlă! Desigur că ai avut halucinaţii din cauza băuturii… Ba chiar îţi aduci aminte că soţia ta tocmai de asta te-a urât atât; erai un beţiv. Şi obişnuia să poarte un colier cu o perlă… O ridici de acolo, din nămol, întrebându-te oare cine ar fi putut-o pierde, o ştergi cu batista ca pe un lucru preţios şi o vâri în buzunar, privindu-mă fix. Eşti acum de cealaltă parte a lacului.

– Ştii… Puteai să o laşi acolo…
– Ce?!… Pentru ce să o las?… E atât de frumoasă… Să o las în noro…
– Şi nu-i aşa că ai să o vinzi? Hm?
– …
– Hm?…
– Tu…
– Eu.
– Te cunosc de undeva…
– Dar normal. Fireşte că ţi-ai pierdut memoria. Suntem vechi prieteni.
– Vrei să îmi furi perla! E a mea! A MEA MĂ AUZI?!

Indispersabil

2009-11-20T04:44:00.000-08:00

Actul I, Scena I
(Sena goala, doi actori, o fata si un baiat. Baiatul sta jos, rezemat de perete, fara sta in picioare langa el)

EL: Cum ai putea sa te gandesti la asta?
EA: Incerc sa iau in calcul toate posibilitatile.
EL: Iti place sa fii pesimista?
EA: Numesti asta pesimism? Eu il numesc realism.
EL: Reala, ca intodeuna. Eu sunt doar un umanist obosit.
EA: Obosit de ce?
EL: Obosit de mine, obosit de tine, obosit de noi. Obosit de mirosul din sala asta.
(Baiatul isi aprinde o tigara)
EA: N u ai de gand sa te lasi? Stii ca nu iti face bine.
EL: Probabil. Dar nici tu nu imi faci mai mult bine decat tigara asta
EA: Ma obosesti. Esti stresant. Esti bolnav. Lasa-ma in pace!

(Fata paraseste scena cu pasi grei. Publicul se ridica in picioare si aplauda. Baiataul se uita, se ridica in picioare si pleaca si el, iesind pe cealalta parte a scenei)

M-am decis ca de data asta sa ma pun eu in locul baiatului, sa joc eu rolul masculin, pt ca tu esti doar o fata sensibila.

November rain

2009-11-10T12:47:00.001-08:00

I.
Unde mi-e inima scumpule?

II.
Privesc in intensitatea golului din privirea ta. Nimic. Nu pot decat sa reproduc aceste cuvinte din nou si din nou in cap. Mintea mea e mai vraiste ca a ta, sunt sigura de asta. "Eu sunt in stare sa-mi fac curat in cap, tu esti?"
Off draga Nana, nici nu-ti imaginezi cat gresesti! De ce ai mereu impresia ca esti cea mai buna, cand defapt gresesti mereu? De ce incerci sa dai vina pe altii si nu esti in stare sa accepti ca ,poate, s-a strecurat o mica eroare in calculul tau? De ce crezi ca daca EL iti spune "Lasa-ma" este doar o invitatie catre inima lui?
Chiar nu intelegi draga Nana ca viata ta e intr-o perioada de declin? De ce crezi ca tu esti protejata de vreo forta magica? Nu te crezi om, Nana ? Ba esti! Si inca cum!
Nu observi ca IL stresezi, ca II provoci scarba draga Nana? Controleaza-te iubito! Parul tau blond, ochii albastrii si zambetul prefacut nu te vor salva mereu. Eu imi dau seama ca gresesti Nana. De ce nu vrei sa intelegi asta? De ce nu vrei sa te schimbi? Sau poate ca vrei, dar nu poti... TACI! Nu exista nu pot, exista nu vreau. Ai ajuns sa-mi provoci si mie scarba Nana. Nu mai rade prefacut si da-ti o palma. Poate iti revii...
"Esti bolnava!"

III.
Nu te mai stradui sa te machiezi honey. Nu esti in stare sa vezi ca nu mai ai fata?

I don't like you anymore!

2009-11-10T11:11:00.000-08:00

Don't turn on the light. I feel better when I can't see you. I don't like you anymore. Dust ! (you know what I mean)

2009-11-09T11:57:00.000-08:00

Daca ar fi sa ne gandim macar o clipa la trecutul noastru jalnic am realiza ca nu suntem decat niste trecatori prin viata, niste calatori in spatiul perpetuu al universului. Nimic nu e mai trist decat sa constientizezi ca nu ai suflet, ca esti doar un cadavru de carton programat sa sufere, sa se bucure, sa planga si sa rada fara vointa proprie si fara drept de acuzare. Suntem doar niste ghemotoace de lana, marionte in reprezentarea pe scena a lui Dumnezeu. Ne calcam singuri in picioare. Haos! Globarizare!

Deconectare. Nimic nou

2009-10-11T11:02:00.000-07:00

Oameni. Hartii aruncate in cosul universului. Nimicuri plus ceva aer. Flori. Scamele de pe un pulover. Vise plus ceva aruncari. Teatru. Nimic. Nu mai pun nici un plus.

I

Vreau sa urlu, ditrug, tip. Vreau sa vad, zambesc, rad. Vreau totul, dar nimic. Nimic concret. Vreau sa nu fie nimic ca inainte. Vreau sa continue. Se misca in cerc, se misca in cerc, din nou si din nou.
-Tu, domnul cu palarie! Ai adormit?
-Nu, sunt atent la piesa.
-Cu ochii inchisi?

II

Ti-as putea dezvalui totul intr-o clipa chiar cu riscul de a te face sa razi la inceput. As putea, asa cum stau acum la cativa metrii in fata ta, sa iti fac un semn. Dar nu o sa o fac, nu o sa-ti vorbesc, nu meriti. Ai fi vrajit, hipnotizat, pentru ca ai afla ca eu cunosc detalii de care erai sigur ca stii numai tu (cata naivitate!). Ti-as aminti de Anca. O mai tii minte? E cea cu care ti-ai inselat prima data sotia. Stiu si cat ai platit-o, ha ha! Cat a plans saraca atunci cand a aflat. Ma tem ca nu ai sa o intalnesti prea curand. De obicei sinucigasii ajung intr-un loc un pic mai singuratic. Cat de greu trebuie sa le fie lor sa te vada cu adevarat, asa cameleonic cum esti, imbracat frumos, mereu venind la timp la intalniri si nederanjind pe nimeni. Uneori ma intreb daca trebuie sa plang sau sa rad cand imi dau seama ca numai tu si eu stim toate astea...
Dar va veni sigur acea zi. Acea zi in care va trebui sa descoperi singur adevarul. Parca te vad: mergi in pas grabit prin frunzele ude de toamna. Te-a prins ploaia pe munte si incepe sa se faca frig, dar tie nu-ti pasa. Ti-am zis-o si ti-o mai repet: esti naiv. Esti naiv sa crezi ca nici un rau nu ti se poate intampla, ca nu ai cum sa gresesti niciodata fatal, ca tu esti vreo fiinta speciala aparata de o forta necunoscuta. Ha! Mai ai sa iti spui ca esti nemuritor! Imi rezerv dreptul de a te aduce la realitate si de a te zvarli cu fata in noroi. Trebuie sa iti marturisesc cu aceasta ocazie ca, tinand cont de simplitatea mintii tale, te pricepi. Si inca cum. Dar sa revenim la tine. Cu gandul la cabana calduroasa, mergi prin ploaia rece tot mai repede, intrebandu-te din cand in cand de ce drumul de intoarcere este mai lung. Vezi o floare uda, galbena. Ii curmi viata rupand-o din radacini. Astepti sa ajungi, sa-ti vezi prietena pe care de curand ai inslutat-o, cerandu-ti scuze si aducand-ui o floare, dand dovada ca esti atent la reprosurile ei. Ajungi. Ea e cu EL.
Naiv! Ti-am spus! Nu ai ce cauta aici. Cara-te acasa!

III

Taci! Pupa-ma!

Cronofag

2009-10-10T13:17:00.000-07:00

Se pogorâse templul
să ia lumea şi s-o-ntoarcă
Iar timpul, îngheţat în matcă,
rânjea fudul –
Abia acum era destul.

În rotirea zorilor nopţii
venise ursul, veniseră hoţii
I-am ademenit eu, cu toţii
şi i-am zăvorât în seu.
I-am uitat, apoi,
lângă şemineu.

La mirosul lor,
purtat încet, pe fum uşor,
La strigăte furioase, criminale
de copil
cavoul trosni tare.
În sictir.

Demonul, mut, demonul, furios
cu coarne de diamant negru
şi bocanci de os
se zvârcoli,
zgâriând în uşi.
era închis de prea multă vreme,
cu dor de sânge,
cu plumb în vene…
Iar gazda se teme
că-l scapă.

Mugi scurt.
Şi izbucni.
Fu foc, fu fulger,
fu groază şi fu ger.

Născut din negură dădu cu lumină
iar viaţa ce înainte era prea puţină
înflori binişor în rău.

Căci tot ce se naşte e eroare divină
E mugur de moarte şi mâncare puţină
E suflu de dragoste în bălţi de benzină
ce murmură mult ş-aşteaptă
să se-aprindă-n hău…

Şi-n van.

Demonul râse — mişcare completă
Lumea era din nou imperfectă
În viaţă cu vrajbă
În moarte cu silă
Între cu lene şi durere de bilă…

De-i râzi în faţă eşti glumă umilă
De te înnebuneşte taci şi suspină
Cu spatele-i întors spre lumea cretină
ridică braţele spre ce va să vină

Ticăie.

Demonul şi pustnicul
vrajba şi fiorii
au deschis poarta sărbătorii
de apoi. Cu nimicul.

Şi s-a făcut înc-o lume nouă,
mai bună sau mai rea…

…

Posibil. Probabil

2009-10-05T11:37:00.000-07:00

Visam că stăteam pe un maldăr mare de cărbuni. Cărbunii, cum le este menirea, ardeau, dar mie nu-mi păsa. Stăteam liniştit, de parcă nimic nu era ciudat iar bocancii mei groşi mă izolau de focul de dedesubt.

Începuse toamna încet, cu frunze reci şi ploi ruginite. Uzina de lângă deversase iar porcării în apa limpede. Iar apa nu mai era limpede. Am auzit de departe un strigăt. Cineva mă chema din munţi, iar eu am plecat de pe cărbunii ce se stinseseră. Ploua tare, furios asupra drumului de piatră pe care urcam anevoie. Nu vedeam nimic înainte, în urmă percepţia mea se surpa — nu conta nimic din drumul care trecuse. Urcam din ce în ce mai obosit, dar îndârjit. Era drumul creat pentru mine, pe care nu-l mai urmase nimeni. Se surpa în urma mea pentru a nu mai fi parcurs de altcineva. Ajungând pe o culme mi-am coborât gluga galbenă, privind de data asta neînfricoşat către stele. Se lăsau, se ridicau, într-un dans ciudat care crăpa lumea în jurul meu. Am zâmbit satisfăcut — probabil că lumea era un vis urât cu vaci nebune şi câini călcaţi de maşini. Aşteptam să văd viitorul, undeva dincolo de lume, mai sus de cer şi dacă se putea mai departe de Vega.

Un susur de izvor mi-a amintit că mi-era sete. M-am uitat în jos, văzând stafii de fum şi ceaţă alungate din adâncuri. Visul se surpă şi el, într-o realitate de sex shop-uri şi pietoni rătăciţi la jumate de trecere.

“Iar ai întârziat?!” mă necruţă vocea. Întârziasem. Niciodată nu mi-a plăcut să-mi scurtez visele.

Untitled

2009-10-03T12:18:00.000-07:00

Deci nu am gasit un mod mai bun de a-ti marturisi ca te iubesc si ca fara tine nimic nu e bine. Ca oficial detest ziua de vineri pt ca nu ne-am vazut decat 5 minute in pauza, in care mi-a fost frica sa te iau in brate desi as fi dat orice sa o fac. Ca oficial ador sa stau cu tine in parc si sa discutam. Ca-mi place cum miros parfumurile noastre combinate. Ca ador cand imi zambesti si ca nu-mi place cand "te dai" la Pixxie. Ca in momentul asta as vrea sa fii langa mine si sa te pup pe gat. As vrea sa ma uit in ochii tai si sa vad cum ti se lumineaza fata cand zambesc. Deci nu pot decat sa-ti multumesc ca ma apreciezi pt ceea ce sunt eu si ca mereu imi esti aproape cand am nevoie. Iti multumesc ca imi asculti toate aberatile fara sa te plictisesti. Eu nu pot decat sa-ti ofer o cale deschisa catre inima mea si te invit bucuroasa sa-mi impartasesti dragostea. Stiam ca vei citi acest post, dar crede-ma ca nu cred ca as fii avut vreodata curaj sa-ti spun asta in fata.

Te ador! <3 V!

2009-09-26T04:08:00.001-07:00

Ridici încet paharul cu apă, cuprinzându-i cristalul rece cu doar două degete, comod. Undeva într-un colţ al camerei se învârt palele unui ventilator. Dacă te-ai uita în calendar ai descoperi desigur că e septembrie, însă e atât de cald în casă… Îţi faci vânt cu ziarul de ieri şi iei o înghiţitură. La etajul superior degetele cuiva se abat asupra corzilor unei chitări. Câteva note, o melodie cunoscută, un solo… Bluesman-ul creşte volumul astfel încât acum îl poţi auzi desluşit cântând. Închizi ochii, în timp ce picăturile de apă îţi alunecă prin gâtlej, dincolo de inimă, în întuneric…

Îl asculţi cântând, învârtind paharul în degete. Unghiurile preţioase ale obiectului reflectă cele câteva raze de lumină ce răzbat în cameră, aruncând sclipiri nemiloase ochilor tăi obosiţi. Nici măcar nu mai ţii minte de ce ai ochii obosiţi. Te întrebi atunci ce ai fi putut face… Ai muncit până târziu? Ai petrecut noaptea pe la vreo petrecere? Mai sorbi încă o dată din pahar şi îţi spui că oricum nu contează în momentul de faţă. De ce ar conta? Îl pui pe masă, mirându-te ce l-ar fi putut face pe vecin să se oprească din cântat, realizând că nici măcar nu ai observat până acum că s-a oprit şi nici nu ţi-ai dat seama ce cânta. Te încrunţi pentru un moment: unde ai fost?

Poate ca am fost cu tine. Poate ca inca imi tresare pielea cand imi spui ca "ma iubesti". Poate ca ar trebui sa incep si eu sa simt acelasi lucru. Poate ca te iubesc. Sigur!

Colaps cerebral

2009-09-25T14:12:00.001-07:00

Imagineaza-ti relatia noastra ca pe un drum pe care trebuie sa-l parcurgem, sa-l asfaltam, sa-l ingrijim. Are doua benzi care depind in exclusivitate una de cealalta. Dar ce se intampla cand apare si o a treia banda?

Nu pot exprima in cuvinte exact ce simt, dar in momentul in care esti langa mine si imi zabesti e ca si cum mi-ai sufla continuu in ureche. E o senzatie placuta si de mult uitata. Fluturii din stomac. Credeam ca nu mai au stomac in care sa zboare, dar se pare ca m-am inselat.

Tot timpul cautam scuze pt care nu ar trebui sa recunoastem ceea ce simtim, dar tot timpul ajungem la acelasi argument: suntem perfecti impreuna.

M asimt prost pt ca eu sunt la mijloc, intre cele doua benzi, iar in curnad vor fii din nou doar doua. Care dispare?

"Poti sa ma si injuri, ca eu tot voi tine la tine!"

I'm back, just as I said I'll be back

2009-09-21T13:43:00.000-07:00

You're part time lover and full time friend!

Hey, remember that time when i would only read the backs of cereal boxes?

Si asta e pt tine

2009-09-08T04:07:00.000-07:00

Si asta e pt ca te iubesc indiferent de ce ora e!:X

Mental break

2009-09-08T00:45:00.000-07:00

Este 10:46 A.M. si e marti. Am stat toata seara treaza pt ca am avut numai cosmaruri. Astazi nu e ziua mea norocoasa.

Marti, 2

2009-09-03T11:55:00.000-07:00

Okay. Deci in primul rand (asta ca sa nu ma asaltati cu comment-uri inutile) stiu ca azi e miercuri sau joi, iar titlul postarii este marti. :))
Nu asta era intentia. In fine. V-am spus vreodata cat de mult urasc introducerile? Adica niciodata nu-mi ies prea bine. Ideile bune imi vine pe parcurs (cuprins spre incheiere), dar vad ca de dta asta o idee a rasarit mai devreme decat ma asteptam.
Deci in fine, am de gand sa va povestesc despre noul meu plan de actiune asupra viitorului, dar am nevoie si de ajutorul vostru in asta. So, here it goes. Cum ar fii daca toti ne-am vinde cate un rinichi (stii cat costa unul pe Ebay?:|) si mi-ati dona mie banii. Iar cu banii castigati as merge in state, probabil California sau LA, si m-as combina cu Sam Koster ( =p~ ). In rest as face saptamanal naveta California (sau LA)/New York. Si as arata ca una din tipele alea mult prea sofisticate din Gossip Girl.( :>) Si ma mai gandeam si la o idee de genul sa-mi deschid o fabrica de bere care sa se numeasca "Plop" si inca una de tigari care sa se numeasca "Muntele Gaina". Sunt sigura ca o sa am super succes si ca o sa castig foarte foarte multi bani.

Dupa ce imi merge bine cu afacerile nou infintate o sa ma intorc in Romania si o sa demolez sk8 park-ul din Herastrau, o sa construiesc altul mai mare si mai smecher si o sa cer taxa la intrare (>:) ). Sper ca asa nu o sa mai vad toate distrusele adunate pe rampe:)) . Defapt cred ca o sa imi "selectez clientela" :)))

Apoi ma gandea sa-mi deschid si un restaurant de fite numit McNina, cu un meniu sofisticat si oferte atragatoare de genul "La 3 sandvisuri da' vita primiti un joint sau un pepsi gratis". NU, nu o sa las bautura la alegere:)))

In rest toate bune si frumoase. Acest post l-am scris pt ca trebuia sa mai fac si asta ca sa nu-mi stric programul de "diva". Si un alt motiv ar fi pt ca m-am saturat numai de posturi sentimentale si melodramatice.

Asa ca nu uitati copii dragi, face-ti-o numai cu prezervativ! Umh.. cada, lumanari, spuma, intuneric. (P.S.:nu folositi apa prea calda)

Nu stiu ce am azi de aberez sau ce-i cu faza total randomly care trebuia sa tina pe post de incheiere.:)))

Ea

2009-09-01T14:00:00.000-07:00

Ea este Mihaela. Este incredibil de aeriana, dar eu tot o iubesc. Acest post este pt tine draga, asa cum ti-am promis. Voi incerca sa-mi amintesc toate tampenile care ai reusit sa le faci in doar 24 de ore.
***
Monica: A naibii curea! Imi tot cade. E prea mare. Nu-mi sta de nici o culoare.
Mihaela:(randomly): Hai la Mc!
Monica:(ironic): Ca sa ce? Sa-mi vina cureaua dupa?

***
Mihaela isi cumpara o inghtata. Era ca un copil mic de fericire. Fata ii radia de bucurie si de pofta ispitei dulci. Statea la aceeasi masa ca de obicei in Coffee Right. Era aproximativ 20.30. Lipscaniul arata genial in ziua aia. O desface incet ca sa-i savureze parca si aspectul. Rupe gratios amblajul, se linge pe bot cand deodata ii cade inghetata pe jos. I se schimba radical expresia de pe fata, parca mai avea putin si incepea sa planga. Sta ce sta, dupa care incepe sa rada isteric, dand vina pe soarta.
***
Cand plecam de pe Lispcani, in aceeasi zi, in care se intamplase sa si ploua, ne decidem sa o luam spre casa pe un drum diferit decat de obicei, adica sa trecem si pe langa Fire. Cum a trebuit sa ocolim pe platformele de lemn si sa trecem prin noroi, s-a intamplat ca singura gaura de pe intreg trotuarul, mica de altfel sa fara cunostinta cu piciorul Mihaelei. Restul e o cazatura zdravana!
***
Nu ma intelege gresit. Mihaela a tot ce ti-ai putea dorii. Sexy, simpatica, desteapta, dar cam aeriana fata:))) . Oricum nu o sa se intample nimic, daca nu ii dai paharul proaspat achizitonat cu pinguinii cu care te-ai mandrit toata ziua. Daca o sa faci greseala asta, paharul o sa ajunga tandarii, sau cum se mai spune, "una cu pamantul".

Asta a fost pentru tine roscato! Chiar si daca te-ai certa cu mine, tot prietena mea cea mai buna ramai:X

Love you!

Dragoste platonica

2009-08-28T00:53:00.001-07:00

Ma gandeam la tine si m-am gandit sa-ti fac cu dedicatie un post pe Blog (vad ca e cul sa-ti insiri sentimentele pe blog cu speranta ca lumea va citi ceea ce simti si te va aprecia mai mult).

Ma gandeam cat de mult ne-am schimbat cu timpul. Parca mai ieri eram niste copii complexati de proprile persoane, traumatizati de adolescentii care incercam sa ne sacaie, certe, bate ca sa-si impuna superioritatea asupra noastra. Mai tii minte cand se luau de noi sau ai uitat complet?

Acum strada, care odinioara era plina de copii, pare pustie, trista. Nici parcarea in care ne jucam impreuna nu mai are acelasi farmec daca nu e mazgalita cu desene asimetrice mestesugite cu creta colorata.

Acum am crescut, ne-am "maturizat", sau cel putin cautam maturizarea acolo unde nu trebuie. E frumos sa ai o parere buna despre propria persoana, sa ne apreciam "calitatile" ipocrite, sa ne consideram mai buni daca facem rau altui om, daca ne batem joc de sentimentele altuia. Nu mi-o lua in nume de rau, si eu am acelasi comportament, si eu merg dupa aceeasi premiza ca si tine: "trebuie sa profitam de orice oportunitate, chiar daca asta inseamna sa ne batem joc de sentimentele unui biet om", in fond "orice zboara se mananca".

Niciodata nu am inteles de ce te victimizezi in ultimul hal, de ce continui sa vorbesti cu el daca nu iti place prezenta lui, de ce nu-i dai ignore daca te plangi ca nu-ti da pace pe messenger. Dar iti place asa. Iti place sa fii in centrul atentiei, iti place sa vezi ca esti placuta la vedere, ca esti cautata, ca primesti telefoane si mesaje de dragoste si la 12 noaptea. Eu abia am trecut de faza asta, la tine deabia incepe.

Oscilez intre doua lumi total paralele. De fiecare data cand ies cu tine, si cu "prietenii tai", care au ajuns involuntar si prietenii mei, ma cuprinde o stare de euforie. M a simt bine, ma simt puternica, ma simt placuta, apreciata, ma simt altfel. Poate pt ca acolo am posibilitatea de a o lua de la inceput. Poate pt ca nimeni nu-mi cunoaste defectele si acum am grija ca voi sa-mi vedeti doar calitatile. Poate pt ca nu-mi stiti viata, cu bune si cu rele, stiti doar aparenta, doar cat va las eu sa vedeti. Si nu strica din cand in cand o experienta noua.

Cand ma intorc la voi "prietenii mei", care am impresia ca involuntar o sa ajunga si prietenii tai, ma cuprinde o stare de melancolie. Cand merg in Coffee Right si ma uit la aceeasi masa pe care am avut grija sa las amprente semnificative ale trecutului meu, mi se naste un gol imens in stomac. Mi-e frica sa mai urc scarile din Romniceanu, sa mi se mai intinda machiajul pe fata. S-a intamplat de prea multe ori. Poate ca sunt o persoana intr-o oarecare masura impresionabila. (Hei, S, nu te mai simti prost, nu mai esti singurul.) Cand va vad fetele, mutrele care au avut grija sa ramana imagini semnificative in memoria mea, ma cuprinde o oarecare stare de melancolie...

Deja nu mai suportam, trebuia sa o iau intr-un fel sau altul de la capat, trebuia sa scap de acele sentimente negative, sa-mi fac o supradoza de fericire. E bine sa o iei din cand in cand de la inceput. Sa vezi ca persoanele de langa tine iti zambesc, cand ele nici macar nu stiu cu cine au de-a-face. Sa vezi ca esti apreciat (ce conteaza daca pt ceva fals?), sa ti se raspunda frumos, sa te ia de mana si sa iti spuna ca "esti cel mai bun lucru ca i s-a intamplat"...

Din cand in cand mai imi scot masca de minciuni, colorata cu superficialitate din dulap si ma mai joc de-a "bal mascat". In sinea noastra tot niste copii complexati am ramas. Tot mai transpiram de emotia unui nou inceput, de noastalgia vremurilor trecute. Doar ca acum e din ce in ce mai greu sa-ti ascunzi complexele, pt ca lumea a crescut odata cu noi, si la fel ca si mine, stie sa-si bage nasul unde nu-i fierbe oala.

Asta este pt noi!

Smile like you mean it

2009-08-27T05:15:00.000-07:00

Astazi am descoperit ca totusi nu sunt asa de egoista cum credeam. Ori asta, ori sunt mai egoista decat mi-as fi inchipuit vreodata.

Intodeauna am crezut ca o sa fiu in stare sa turbez, rup, stric, distrug totul in jurul meu daca o sa mai m-i se intample inca o data. Mai ales daca o sa fie vorba de TINE a doua oara. Cu toate astea am aflat ca nu e chiar asa cum credeam. Cu toate astea, indiferent cat de mult mi-as calca orgoliul in picioare, si crede-ma ca doare nespus de tare cand ma mai gasesc in situatia de a face asta, as fii in stare sa trec peste toate ideile mele preconcepute, doar ca sa te vad fericit.

Intodeauna m-am gandit ca daca se va intampla vreodata asta, o sa fie sfarsitul prieteniei noastre, ca nu vei mai avea timp sa stai cu mine, ca nu iti vei mai face timp sa vii cu primul taxi in romniceanu de fiecare data cand am eu cate o criza de nervi ( a se aminti faza cand mai aveam putin si plangeam pt ca a cazut creta), ca nu ma vei mai asculta niciodata cu acelasi interes ca inainte si ca te vei gandi o jumatate de ora la o explicatie, ca dupaia sa dam vina pe Zeul Distrugerii(a.k.a. Asy), s.a.m.d.

Intodeauna m-am gandit doar la fericirea mea, niciodata nu m-am gandit ca si tu ai suflet, ca si tu ai probleme, ca si tu ai sentimente. Intodeauna te-am vazut ca pe cel mai bun prieten al meu si atat. Nimeni altcineva nu mai avea acces la tine.

Doar ca de cateva zile incoace am descoperit ca si tu, la fel ca mine ai un suflet, o inima rosie care iti pompeaza sangele in vene, iar de fiecare data cand am avut nevoie tu ai fost acolo, dar cand tu ai fi avut nevoie de cineva care sa te asculte eu nu eram.

Cred ca tocmai am realizat: "de ce sunt intodeauna ultima care afla". Eu am pretentia sa aflu prima, doar ca niciodata nu o sa se intample pt ca de cele mai multe ori nici nu ma intereseaza. Sau aflu, dar nu prelucrez informatia si ea se pierde, la fel ca imaginea proaspat pierduta a chipului ei. Sunt neatenta si egoista, asta clar! Dar datorita tie am inceput sa-i mai ascult si pe altii. Datorita tie mi-am dat seama ca atata timp cat eu sunt Soarele in Universul meu, trebuie sa am grija sa luminez si celelalte planete, nu sa pastrez caldura si gratia doar pt mine. Datorita tie am ajuns aici. Iti multumesc!

Asa ca am constientizat ca voi face orice ca sa te vad fericit! Indiferent de cate sacrificii ar costa..

http://www.youtube.com/watch?v=mkMwv8UFCRw&translated=1

Ma gandeam sa va aduc aminte:)

Carton

2009-08-16T13:39:00.000-07:00

Memories. Nu cred ca voi uita prea curand starea mea de odinioara. Nu voi uita niciodata cum ma priveai TU. Dispretul neclintit din ochii tai imi provoca greata. Nu mai vreau sa-mi mai aduc aminte de anul trecut, de skate park-ul ala idiot, de totii "nefericitii" care nu sunt in stare sa-si diversifice activitatile, de dermatograful uzat de la prea multa folosire, de oja neagra aproape terminata, de ACEI pantaloni negrii uzati si tociti in genunchi si-n fund, cu buzunarul un pic rupt intr-o parte, de Tequila si Krishna, de secrete si ura... E doar o alta cicatrice conturata pe materia mea cenusie. Atata timp cat ma voi uita la ea, amintirea si sentimentul nu vor disparea. Si cu toate astea incerc sa o ascund: fond de ten, fard verde, mascara neagra, rochii fastuase, balerinii; o adevarata lady. Insa nu prea merge. Cel putin nu pentru mine. Chiar daca tu nu o mai vezi, EA inca este acolo.
***
Ore in sir petrecute in oglinda. Minute intregi pentru o demachiere completa, alt timp zabovit pe creme, parfumuri scumpe, haine chic. Pierdem jumatate din zi pentru a ne aranja, deoarece nu ne permitem sa iesim altfel din casa, sa ne vada lumea altfel decat le permitem. Lasam o impresie de gheata, fascinanta: traim in lumea perfecta, avem cei mai grozavi prieteni, cele mai alese haine si intodeauna parem ca iesim dintr-un salon. Toate astea pentru ce?
Defapt incercam sa ascundem ca suntem mai complexate decat parem, ca viata noastra nu e atat de fericita, atata timp cat fericirea altora depind de noi. Destine intortocheate... Nu ma intelege gresit! Asta nu inseamna neaparat ca mintim! Te mint pe tine in aceeasi masura in care ma mint si pe mine. (Se mai considera minciuna?)
Avem fantezii cu Fat-Frumos care vine pe un cal alb, cu un buchet de crini in mana si o sticla de vin alb cerandu-ne de sotie. Si cand se intampla dam cu piciorul. Avem tot ce ne dorim si refuzam sa admitem asta. Nu ne multumim cu nimic! Viata noastra se complica inutil, pana cand ajungem in putinele dar crucialele puncte in care cedam si nu mai avem cale de intoarcere. Atunci plangem pana cand machiajul se intinde pe toata fata. De ce? Pentru ca ne pasa, desi nu lasam aceasta impresie. Parem niste oameni de carton cu o inima care pompeaza vaselina nu sange, dar nu e asa. Desi noi nu zambim niciodata, ne bucuram. Desi noi nu plangem niciodata, in sinea noastra urlam. Desi nu ti-am spus ca esti cel mai bun lucru care mi s-a intamplat vreodata asta nu inseamna ca nu este asa. Avem si noi sentimente. Stim ce e durerea la fel de bine cum stim si ce e fericirea. Plangem in fiecare seara fara sa ne vada nimeni doar ca sa nu ne stricam imaginea. Formam o cochilie de diamant in jurul nostru. E impenetrabila, nimic nu o poate distruge. Nici macar tu! Asa ca nu mai incerca sa intelegi, pentru ca nu vei reusi niciodata.
Acum, tu cititorule, tu care ne invidiai odinioara, nu te bucuri mai mult de viata ta simpla decat inainte?
***
Inainte de a a ti se deschide portile Valhalei, zeii iti puneau doua intrebari. In functie de raspunsul dat intrai sau nu in Pardis. Prima intrebare:"Ai dus o viata fericita?". Dupa ce dadeai raspunsul primeai si a doua intrebare:"Viata ta a adus fericre altora?"
***
Nu mai cruci ochii. Te citez: "Nu trebuie sa fii astronaut ca sa-ti dai seama ca asta este pentru TINE!"

My boyfriend is a rock star!

2009-07-21T12:10:00.000-07:00

Monica: Sunt celebra!
Radu: Normal. Cu cine sunt de 2 ani?:))
Monica: Cu mine, cu mine!:))
Radu: Cu cine o sa merg eu in excursii?
Monica: Cu mine, cu mine! Pick me, pick me, pickle me!=))
Monica: I'm famous! My boyfriend is a rock star!\
Radu: Argh:X:X:X:X
Monica: Te iubesc duda!:X:X:X

Check it out: http://www.youtube.com/watch?v=LICA-83PE08&feature=related

2009-07-21T01:19:00.000-07:00

Cateodata as vrea sa fi tu insuti in preajma mea, dar stiu ca nu e posibil pt ca tu incerci mereu sa ma impresionezi. As vrea sa fi prietenul meu si atat, sa ma asculti fara sa astepti nimic de la mine, dar stiu ca asta nu e posibil.
ASTA E PENTRU TINE!

Does not compute

2009-07-20T23:49:00.000-07:00

Cateodata as vrea doar sa ma privesti mai altfel. Sa nu te mai uiti prin mine ci sa-mi vezi materia din care sunt alcatuita. Ar fi un inceput bun...

Ma amuza amintirile noastre, extazul sentimentelor trecute, emotia celor noi. Mi-e dor sa stai si sa te holbezi la mine ore in sir, sa ma suni noaptea tarziu, sa-mi aduci flori, sa bem cafea la 9 dimineata in oras...

Probabil nu ai sa intelegi, o sa-mi raspunzi ca si acum este acelasi lucru, dar nu, nu este. Atunci doar te purtai frumos cu mine fara sa astepti ceva in schimb. Erai prietenul meu pentru simplul fapt ca vroiai sa fii acolo.

Acum lucrurile se complica din ce in ce mai mult. Nu am pretentia sa inceteze pt ca stiu ca nu tine de mine ci tine de NOI.

Cateodata as vrea sa fiu in stare sa nu ma mai uit prin tine, sa ma uit la tine. As vrea sa te vad asa cum meriti sa fi vazut. Dar mi-e greu. Niciodata nu o sa te vad altfel. Cel putin nu deocamdata. Nu am puterea. Mi-e dor de TINE, tu care nu asteptai nimic de la mine, care niciodata nu ai avut pretentii si asteptari mari, care niciodata nu ai fi fost dezamagit de mine indiferent de ce as fi facut. Dar...

SMILE, because it doesn't compute!

Scame de fluture

2008-08-06T07:58:00.000-07:00

Sunt fluturi. Întotdeauna au fost fluturi şi câteva bătăi uşoare din aripi. Pentru că există în fiecare gest al nostru, în oricare tip de mimică a feţei nu putem decât să fim mulţumiţi până la refuzul de a trăi alături de umbrele lor sub pielea noastră. Dacă există cu adevărat atunci înseamnă că suntem atât de aproape de a ne reconsidera viaţa şi cursul atât de banal al fiecărei ore încât mai bine am merge la medic şi i-am cere un tratament împotriva oboselii. Stau într-un fotoliu ponosit şi privesc tavanul camerei o sută douăzeci şi trei. E trist. Am văzut până acum două zile un fluture uriaş care-mi aducea de fiecare dată bucăţi de cretă. Îi mulţumeam şi începeam împreună să trasăm linii, apoi cercuri, pentru ca în final să ajungem la picturi suprarealiste sau la ceva asemănător. Ne-am împrietenit şi de fiecare dată simţeam nevoia să-l văd lângă mine măcar câteva secunde. O secundă a devenit apoi o clipă de fericire şi atunci am ştiut pentru prima dată că a ţine între palmele tale un fluture, fie uriaş sau numai cât o boabă de fasole, este un dat existenţial. Mă rugam în fiecare seară, uneori şi noapte, când datorită somniferelor care nu-şi făcuseră încă simţită prezenţa, mă puneam pe parchetul rece şi făceam sute, uneori ajungeam la mii de plecăciuni în faţa fecioarei cu aripile întinse până dincolo de rama tabloului către infinit. Mă întrebam dacă infinitul este rotund şi puţin atins de flăcările focului ce arde în crematoriul camerei de primit oaspeţi, pentru că atunci, aşa îmi imaginam, aş putea să tind către lumea îngerilor şi aşa aş putea să înţeleg cum se face că din fluturi nu se nasc niciodată oameni şi nici invers. A început să plouă tare şi fluturele nu a venit să mă viziteze nici astăzi. Stau într-un scaun cu rotile şi am pe genunchi câteva fotografii vechi, atât de vechi încât albul de pe marginile lor a devenit un fel de culoare ce nu s-a mai văzut decât atunci când sunt incineraţi morţii. Le ţin între degete şi parcă nu sunt eu acolo, am senzaţia că dacă le-aş strânge la piept s-ar preface în cenuşă. Mă uit la ele şi nu ştiu dacă nu cumva mă regăsesc în alt timp şi altă istorie pare a se contura. O altă poveste, simplă şi confuză. Scriu în continuare pe-un perete alb câteva semne. Nu sunt linii, nici cercuri. Sunt semne pragmatice sau poate că doar sunt urme ale cuiva ce s-a jucat cândva de-a v-aţi ascunselea. Triste şi încercănate de moarte. Stau şi parcă nu-mi mai simt picioarele. Aştept fluturele de noapte să vină şi să-mi străpungă până la os viermele acesta care mi-a intrat în oase şi care nu-mi dă pace. Aştept de-atâta timp să vină şi să-mi şoptească la ureche cuvinte pline de suspans, eliberându-mi cancerul din măduva spinării şi făcând să tresalte inima de bucuria morţii. Stau în continuare în scaunul cu rotile şi mâzgălesc pe acel perete, mereu acelaşi perete alb, semne şi aştept să vină noapte şi să înceapă iar să-mi roadă oasele câinii din faţa spitalului în care sunt anesteziat de trei sau chiar patru ori pe zi. Nu ştiu dacă sunt bolnav de ceva sau dacă doar mă prefac ca să-mi pun capăt zilelor pentru că a trăi fără prezenţa acestui fluture uriaş este un chin mai mare decât acela de a te arunca în ceea ce se cheamă hău. E rece acolo şi plouă mai tot timpul şi pe deasupra noaptea se aruncă cu coji de seminţe în pacienţi, aşa ca la bal mascat cu necunoscuţi, nu ştii cine te ia în braţe şi te strânge la piept făcându-te să uiţi pentru prima dată că stai într-un scaun cu rotile şi decojeşti seminţe. Iartă-mă, tu nu decojeşti seminţe. Tu, atunci când ai rezerve de cretă, scrii ceva pe acel perete alb, semne. Scriu semne pentru că nu pot să mă rup de fluture, aştept să revină la mine şi să ne continuăm povestea aşa cum ştim noi mai bine. Dacă a plecat pentru totdeauna înseamnă că nu a ţinut deloc la mine şi că, de fapt, nu dorea decât să mă facă să cred că nu sunt bolnav şi că dacă stau într-un scaun cu rotile e pentru că aşa e mai bine pentru a învinge boala de care sufăr. Simt acum când pendula bate ora 11.30 că începe să se mişte ceva în mine. A început, îmi spun. Aşa începe de fiecare dată. Ca într-un joc de-a uite durerea, nu e durerea, pentru ca apoi să se mişte în ritmuri din cele mai diverse până ajunge la ceea ce numim cancer. De ce există fluturi? Mă întreb de câteva zeci de ori pe zi. Fac acest lucru pentru că de fiecare dată mă plictisesc aşteptând fluturele de noapte să vină şi să se aşeze pe umărul meu. Aştept să vină să începem să desenăm semne. Tot timpul semne. Aşa, de dragul de a ne ocupa spaţiul dintre vene.

Uciderea timpului. Revelatie

2008-06-20T04:37:00.000-07:00

Doi. Nimic mai mult sau mai putin. Sunt doar doi.

Ati observat cat depind termenele contradictorii unul de altul? Imi aduc aminte cand ma invata bunica-mea despre Dumnezeu si despre Satana. Imi explica intodeauna ca trebuie sa fi bun pe Pamant ca sa poti ajunge in Rai si sa duci o viata vesnica fericita. Nu intelegeam nici atunci cum nu inteleg nici acum de ce Dumnezeu nu-l distruge pe Satana daca vrea ca oamenii sa fie buni. De nu ar putea fi bine si in Iad? De ce este privit Satana ca oaia neagra a existentei noastre. Daca ar fi chiar atat de rau de ce l-ar lasa Dumnezeu sa aiba putere pe Pamant?

De demonstrat
Cerinta: Satana a fost un inger, dar s-a revoltat si a vrut el sa stapaneasca Imparatia Cerului si sa aiba putere peste sufletele oamenilor. Dumnezeu ca sa nu se razboiasca cu el, i-a dat puterea de a fi stapan peste Pamant....
Concluzie: De ce? De ce l-a lasat? Daca el este atotputernicul si atotstiitorul, omniprezent si omniscient de ce l-a lasat? De ce nu l-a distrus? De ce nu o face acum? De ce ii da posibilitatea de a ajunge la fel sau chiar mai puternic decat el?

Doi termeni paradoxali care depind atat de mult unul de celalalt. Luna nu poate exista fara Soare si Soare fara Luna. Ziua si Noaptea. Negru si Alb.Viata si Moarte. Bine si Rau. De ce?

P.S.: Moment de totala aberatie si de o oarecare revelatie. Don't try to understant why

Un tablou pictat in ceai

2008-06-19T05:43:00.000-07:00

Un tablou şi nimic mai mult. Linii obscure şi câteva urme ale unui instrument mai greu decât o arată roşul şi albastrul şi galbenul ce îşi dispută strategic posesia fiecărui colţişor din marginea uşor înclinată spre stânga. Sau poate era dreapta…Linii şi câteva amănunte pline de entuziasm, dar parcă erau cuvinte, cuvinte, cuvinte…Închise într-un cerc violet şi umbra unui fluture uriaş şi o ţigară şi un flaut şi pensule uscate de amintirea creaţiei – şi totul este suprarealist. Se aşeză încet, cu ochii îmbătrâniţi şi cearcăne aproape bolnave de tăria culorilor şi cam atât despre el şi despre mine şi despre voi.Era seară şi bruma de negură ce se afişa la colţul ochiului celui care venea de undeva din cercul lui uneori prea strâmt sau poate că iluzia receptării era atât de mare încât îţi era imposibil să priveşti prin mine la el sau invers şi totuşi era mai mult decât teatru, mai mult decât poezie, chiar mai mult decât proză, era un nu ştiu ce aşezat tacticos de către bătrânul pictor sau ce mama naibii o fi şi privea, privea, privea cuvântul sau poate cuvintele sau liniile trasate într-un registru pur teoretic. Teorie şi practică, Kant şi raţiunea unei critici pure. Tabloul şi liniile şi fumătorul şi ţigara unui cineva suprarealist într-o cafenea din cartierul latin sau poate că doar iluzia sau poate că nu era nici măcar atât sau mai tare decât orice gen de literatură este bătrânul cu forma lui atât de gravă şi nesigură şi riguros plasticizată. Culori şi linii, tablou şi cana de ceai şi pensula şi poate Dali sau altcineva şi o simplă cafenea, de duzină, de prost gust sau atelierul unui bătrân revoltat pe ceilalţi. Camus sau omul din spatele tabloului sau cine mai ştie dacă nu era cumva oglinda şi reflectarea în sine a sinelui şi cam atât. Punct şi contrapunct sau poate un Huxley sau poate doar o curbă mai tremurătoare şi aplecarea spre dreapta şi legănatul înainte de culcare a copilului-pubelă în braţele unui nimeni din romanul care nu s-a scris încă. Brusc spuse ceva bizar: un tablou pictat în ceai şi sinuciderea cuiva aflat în aşteptarea timpului trecut sau poate nu e decât Proust şi fobia timpului său şi amintirea devenită punct terminus, gara de nord a spitalului Europa, aţi înţeles probabil că e vorba de domnul nostru expert în eu şi pesimismul unuia care s-ar arunca într-o baltă de pe strada fără nume, să-şi spele cămaşa de sânge, acolo unde trenul pleacă într-o singură direcţie, Europa de Est şi lagărul mut aşteaptă redescoperirea sinelui şi un lider împuşcat în cap pentru că de obicei peştele de la cap se strică. Trenul lui Matei este trenul nostru spre cineva din teatrul lui. Simplu ca bonjur şi nimic mai mult. Un tabloul pictat în ceai. Linii obscure şi culori fără fond şi bătrânul cu lupa şi pensula lui Dali sau poate că nu e chiar atât de rău să ştii că a scrie sau a picta despre ei este mai mult decât poezie. Bătrânul se ridică şi începuse să-şi facă o cafea la filtru şi ţigara era pe sfârşite şi cineva asemănător cu papagalul lui flaubert repeta acelaşi imn al nopţii sau poate că moartea personajului este act de revoltă: tralalalalaaaaaa! Te aştept la trenul de noapte de noapte. Un tablou şi nimic mai mult. Linii obscure şi câteva urme ale unui instrument mai greu decât o arată roşul şi albastrul şi galbenul ce îşi dispută strategic posesia fiecărui colţişor din marginea uşor înclinată spre stânga. Sau poate era dreapta…Linii şi câteva amănunte pline de entuziasm, dar parcă erau cuvinte, cuvinte, cuvinte…Închise într-un cerc violet şi umbra unui fluture uriaş şi o ţigară şi un flaut şi pensule uscate de amintirea creaţiei – şi totul este suprarealist. Se aşeză încet, cu ochii îmbătrâniţi şi cearcăne aproape bolnave de tăria culorilor şi cam atât despre el şi despre mine şi despre voi. Salvador Dali şi trenul de noapte şi cana de ceai şi ţigara şi lumea şi pânza de păianjen pe care pictase mut prietenii.

Balerina urbanizata

2008-03-24T02:13:00.001-07:00

Patru pereti ce o privesc obsesiv…..s-ar parea k stratul de lavabila se desface in curcubee monocromatice…sau doar o iluzie optica ?Gandurile ei au pornit p un drum fara vama…fereastra,doar cioburi c reflecta o alta realitate,interiorul devine exterior .…”Oare devin transparenta ?Ma vezi ?Sunt oare invizibila ?” Se intreba confuza.”Papusi reci,carti ordonate haotic…universul meu…reflectia mea sau doar o oglinda sparta ?Galben..galben violent…sau negru mat ?Sunete…note…cuprind imensitatea…pasi ?Nu..nu e nimeni…doar vise.pe sub usa se prelinge noaptea si susura monoton….imi inunda gandurile….” ….Destul!Visul s-a terminat…se trezeste ametita,incercand totusi sa isi depaseasca starea haotica. Incet se indreapta spre fereastra murdara si vede: negru,profund,tacere,defapt ,NU!Inca se aud notele joase ale noptii...sunt cantate pe clapele cerului,sunetul stins al intunericului pare sa sugereze infioratorul nimic....nori sau fum?Stele sau meteoriti?Viata sau moarte?...Deodata revine starea de reverie…si totusi e treaza…. Visul se intrepatrunde printre golurile realitatii.Cade ceata iar sunetul inabusit al ploii degradeaza asfaltul.viata devine rece,roua se scurge infiorata pe scheletele copacilor.o oglinda...sau o balta in care cercuri concentrice se multiplica..Luna soare,dimineata!Sau regret?... Se aud trecatorii reci,absorbiti de grandoarea zilei sau suflete inundate in mediocritate?24 d ceasuri.Pt ce?... Urmeaza tacerea..iar noaptea isi face usor bagajul….Zi! O raza nu a mai atins suprafatza transparenta a ferestrei...nori de fum s-au adunat,cioburi lichide au intepat asfaltul...peste ceva vreme...s-au decolorat norii si a rasarit curcubeul. ...pana si razele mint...fiori o cuprind si tremura usor...caldura rece...mhmm un nou oximoron absurd...toate obiectele-i par straine...pana si masa la care sta rasfoind plictisita foile galbene ale volumului 1...si astfel trece o inca o zi anosta. Seara pare a-i rezerva ceva nou…se pare ca e timpul sa se lase invaluita de senzatii noi si zambete .”Nu m-a invitat” sopteste usor...” Oricum nu acceptam ,nu ma incadrez in ritm...si sunetul se prelinge peste gandurile mele,oarecum se pliaza peste emotii si imi cuprinde fiinta........tontule!”...Totul ii aminteste de de imaginile din carte.... balurile bolsevice.....sub cerul de explozii... in saloane fastuoase, in resenditele conteselor.. grandoarea si dantelele rochiilor deveneau una si aceeasi..”Cat fast!....sau doar o masca gratioasa ascunzand un chip terifiant....explozii....cata presiune...mhmmm ce mai ti-e si q dansul.” Si se hotaraste sa paraseasca incaperea in care toti pareau a se distra…totusi se simtea superficialitatea…si mergand pe strazi fara o destinatie precisa,observa o imensa cladire,destul de imbatranita de timp,probabil parasita de vreme si nebagata in seama de privirile trecatorilor…asadar se apropie…usa supravietuia cu ajutorul unui lacat vechi…nu pare prea rezistent si dintr-o miscare cedeaza,ea urca scarile subrede si intr-un final ajunge…noaptea ii ura bun venit acestei mici balerine urbane… ...machiajul exagerat..umbre si contraste pe chipul ei de ceara,2 roze insangerate..ochi mari si infiniti ce privesc imensul abis al asfaltului oare un salt gratios va starni aplauze entuziaste ale publicului sau doar priviri ingrozite ale trecatorilor......?!?Cu aceste ganduri parea sa atinga absolutul dar se scufunda in mediocritatea claustrofoba a unor tipare ce ii limitau dorintele si gravitatea situatiei,privita dintr-o perspectiva ironica era ca nu sttia sa innoate..in abis sau poate k malul era inexistent....simtea atingerea unei alte senzatii,trairi necunoscute ii mistuiau fiinta... dar de fapt avea aceleasi gusturi comune ca si restul poate ca i se atribuise o doza de narcisisim ....si parca vedea in fata ochilor o alta lume dar nu ,era aceeasi imagine mizera a vietii de zi cu zi...vazuse doar stratul superficial creat de amagitoarele aparente.....si si-a dat seama ca nu e nici un spectacol si ca aglomerarea de sentimente avea nevoie de o noua armonie. ploua..cu stropi mari si reci...cerul de un gri infect ii eclipsa gandurile...stropii o cuprindeau rand p rand si ii inundau regretele...erau prea reci si atingerea lor durea ca si cum o mie de ace i-ar fi strapuns pielea... e rece,nori gri ii invaluie perspectiva si patrund in ea contopind-o cu furtuna visurilor ei...stropi ii picura in simturi si curcubee in suflet...un haos frumos.Brusc a gasit o solutie logica…de fapt parea ca o banala problema de matematica:Ipoteza:O ciudata.Cerinta:Ciudata tinde la normalitate...de demonstrat Rezolvare: „Daca imi mecanizez gesticulatia...actionez sub presiunea automatismului social ..inseamna k ma integrez in limitele normalitatii rezulta ca sunt normala...”…si astfel porneste cu pasi marunti spre casa…mai tarziu in noapte,,o cuprinde sentimentul de anxietate,monotonie exasperanta...toate o coplesesc intr-o lume dematerializata. senzatia de el o inunda..si se transforma in fum,o mistuie atingerea unei maini tremurande,iluzia unei emotii grave si sunete sinistre ii zguduie mintea…da..e acolo si nu va mai pleca niciodata,inima ii tresare si incet schiteaza un zambet inocent.

Vise uscate de adierea vantului

2008-01-02T04:51:00.000-08:00

...si acum ma mai uit la tine. Ce-mi place sa te privesc cand dormi. Imi place sa te iau in brate. Sa ma ghemuiesc langa tine. Sa ma joc cu parul tau. Ma simt destul de bine asa...

****
..trezesti usor. Singurul lucru ce mai tremura langa tine este cearceaful, care la randul lui aluneca fosnind spre podea. Il strangi usor de pe jos, fara macar sa-ti deschizi ochii. E inca cald.Mana dreapta aduna tot ce gaseste langa si se ghemuieste la piept intr-o imbratisare surda. Inca te mai gandesti. Iti faci curaj, pleoapele ti se ridica si pictezi tavanul cu imaginea proaspat pierduta.

Lumina taie peretele in dungi verticale si toata ceata incepe sa picure colorat pe tine. In curand cearceaful se preface in dorinta ta. Obrajii ti se incalzesc; irisul ramane incremenit de frica (sau de o dulce placere) sa nu stinga fragilul.

O clipa , doua , si te fura dulce , asa de dulce .. clipesti si totul fuge. Incerci sa prinzi inapoi cu privirea ceea ce ai pierdut. Te lasi o clipa pierduta, astepti, apoi incerci iar si arunci culori pe tavan , incremenind , asteptand sa curga iar pe tine, sa simti...

Te prelingi in dulce durere, totusi nu te misti, si astepti in tacere. Oftezi incet. Pielea tresare din nou iar amintirea rasare difuz cu tot cu senzatiile de mult trecute. Rasufli asa de incet...

Te ridici incet, aruncand o ultima privire peste umar. Patul e inca acolo. Culori il invaluie intr-o taina de mult cunoscuta si incercata de tine. Te indrepti catre geam, sprijinindu-te cu mainile de perete. Pasii tai sunt gratiosi si se misca parca intr-un dans. Expresia glaciala de pe fata dispare si este inlocuita de un zambet discret.

Soarele , nu tine de loc cu tine. Dizolva usor usor clipe , aroma de cafea proaspat macinata. Masini , voci , lumina iar peste toate astea cafeaua care vine sa ucida crud tot ce incerci sa pictezi o dimineata intreaga.

Ce strangeai in brate ? Margele de imagini si atingeri;te ridici brusc spre geam si te arunci in lumina.

In spatele tau cearceaful aluneca dezamagit...

Dragoste platonica

2008-01-01T10:41:00.000-08:00

-Uita-te la mine. Ce vezi?
-Doi ochi albastri, un par blond, o...
-Nu, nu asta... Nu poti sa privesti mai departe?
-Adica?
-Adica nu poti sa privesti mai departe de fizic?
-...
****
Ma plimb pe langa tine. Ti in mana o foaie alba, patata intr-un colt de cafea, cu un text scris de mana, uitandu-te ciudat la ea.
Stai pe aceeasi scena prafuita de prea mult timp. Citesti acelasi text infect de prea multe ori. Actorii obositi te acompanieaza in piesa. Aceeasi piesa jucata la nesfarsit. Aceleasi replici idioate. Aceleasi gesturi, aceleasi fapte.
****
Ai realizat vreodata ce inseamna sa fi cu adevarat tu? De cat timp nu teai mai uitat in oglinda? Cunosti mai bine persoana de langa tine care sta pe banca decat pe tine insuti. E normal? De ce ar fi anormal? E normal sa fie normal?
Cand ai citit ultima data o carte? Erai prea ocupat sa vorbesti cu prietenii despre numai stiu ce tip/a bun/a pe care ai vazuto ieri in acel club de fite. Mai conteaza? Normal ca nu.
****
Ne manifestam cu totii din ce in ce mai idiot. Credem ca vom atrage atentia. Intradevra, atragem, dar nu in bine. Dar ce conteaza? Orice parere inutila dine xterior nu merita bagata ins eama atata timp cat nu e pozitiva. Mai bine asculti doar de "gasca" ta decat de altii. Doar ei iti vor binele. Cand l-ai intrebat ultima data pe cel mai bun prieten al tau cum ami merge la scoala? De ce nu l-ai ajutat cand a avut probleme serioase, dar te-ai bagat cand erai niste chestii care le putea rezolva si nenea' de la colt?
Deja dam in itnrebari inutile. De ce inutile? Pt ca niciodata nu le vei sti arspunsul. Sau niciodata nu vei accepta raspunsul cat sa il zici si al altii... Esti tare cool tipu'
****
-Uita-te la mine. Ce vezi?
-Doi ochi albastri, un par blond, o...
-Nu, nu asta... Nu poti sa privesti mai departe?
-Adica?
-Adica nu poti sa privesti mai departe de fizic?
-...Nu

2007-12-08T02:28:00.000-08:00

...e din ce in ce mai greu sa respir aerul rece si incarcat de afara. Nu mai pot sa deschid ochii. Mi-e frica. Nu mai vreau sa te vad. Te rog pleaca...
***
Ai simtit vreodata fluturasi colorati zburdand prin stomac? Ti sa intamplat vreodata, la ora de mate, sa te gandesti doar la el?...
***
Aveam ceva pretentii de la aceasta zi. Speram ca soarele sa straluceasca mai atre. Conversii mei erau uzi pana al glezna. Vedeam gandaceii cum inotau in baltile de pe strada de vis-a-vis. Felinarul palpaie trist, intr-un dulce ritm al melancoliei. Licuricii il acompanieaza, desi e in plina zi.
Si uite-l cum vine cu pasi repezi si grabiti. Si el era ud. desi afara ploua destul de tare, totusi a venit. Schitez un zambet si ma chinui sa fie mai retras ca sa nu sar in sus de bucurie. Ma bucur sa-l vad ud, aici, in fata mea. Intinde bratele chemandu-ma intr-o patimasa imbratisare. Era frumos. Ma simteam atat de bine... Eram in siguranta...
***
De cateva zile nu ne mai vorbim. Sperm sa ma evite din motive sentimentale.Speram sa nu-i vad mutra bleaga cum zambeste cald spre mine.
Soarele stralucea cu putere, dar totusi era un soare murdar. Ii vad cum i se contureaza silueta in departare. Vine alergand spre mine, ma ia in brate si imi spune entuziasmat:
-Am reusit! Sunt cu ea!
L-am impins si am fugit cat mai departe. Am inceput sa plang.
***
Cade ploaia trist pe chipul meu imbujorat. Imi sterge lacrimile. E din ce in ce mai greu sa respir aerul rece si incarcat de fara. Nu mai vreau sa te vad. Te rog pleaca...
Fata se indeparteaza usor.
- Acum imi pare rau. Trebuia sa ma gandesc si la tine.
Acelasi ton de perfectiune. Il uram.
-Erai printre cele mai bune pirtene ale mele, am tipat la ea. Stiai cat tin la el! Si pana la urma...tu...cu...el.

Amintiri la plic

2007-11-18T11:58:00.000-08:00

Stau si ma gandesc din nou cum ar fi daca noi am uita toate lucrurile care ni se intampla? Daca nu am mai sti despre ce a fost vorba in piesa de teatru la care am fost aseara sau daca nu am mai sti cum a fost prima data cand am reusit sa ducem la capat ceva ce ne-am propus de mult timp sa facem si nu mai terminam. Ar fi ciudat... Sa nu mai imi aduc aminte de tine, de mine, de noi sau de voi... Sa nu mai stiu ce culoare aveau ochii tai dimineata, ce gust are berea dupa o noapte nedormita, ce frumos e Romniceanul dupa ce te chinui sa dai primul graf din viata ta pe zidurile lui... Ar fi ciudat...

Niciodata nu am inteles care e diferenta dintre amintiri frumoase si amintiri urate. La sfarsit mereu ies pe dos. Stai o clipa sa-ti explic: a fost candva, tralala, si era frumos, ca-n povesti... Si apoi urmeaza trepidanta concluzie: a fost si nu mai este. Amintirile care au fost frumoase dor cel mai atre cand ajungi sa vezi si sa intelegi ca a fost si nu mai este... Era dragut cand era. Se mai poate indreptaa ceva? Mai se poate aduce la ceea ce era? Poti sa-mi raspunzi la vreo intrebare?

Apoi urmeaza si amintirile urate, de care te amuzi cand iti mai aduci aminte de ele, pt ca erau si nu mai sunt, pt ca atunci era greu si acum e bine, pt ca ai gresit si acum esti perfect, pt ca erai infantil si acum esti matur...

Off maturitatea asta... E atat de frumos sa fi infantil, ncii nu-ti imaginezi. Tu ncii macar nu ai fosat copil. Intodeauna ai cautat maturizarea, cat nici nu te bucurai de micile placeri ale vieti care numai copii le simt. Oricum, ne-am maturizat, dar am avut o copilarie frumoasa.

Mi-e dor de florile ce dansau seara pe veranda fluturand bine dantela de la fustele negre din catifea, si fredonand acceasi melodie de fiecare data. Soriceii in buline se adunau si spuneau povesti fiind acompaniati de domnitele-paianjen care aveau picioare lungi si subtiri cu care iti faceau in sac. Era frumos, dar nu mai este.

Iubire fara paranteza

2007-11-05T11:07:00.000-08:00

Stau pe mess( ca de obicei) si discut cu lumea...

Eu:Dude,ma iubesti?
Radu: Da
Eu?Cat de mult?
Radu:Mult:X:*
Eu:Te iubesc:*:X
_______________________________________________________________________
Eu:Ma iubesti?
Cercel:Da(ca un prieten)
Eu:De ce ai pus panteza? Nu-mi place paranteza? Ma indispune
Cercel:Ai fi preferat sa nu fie
Eu:Da...Paranteza suna a ceva fals...Numi place
Cercel:Da mah, am inteles, atunci fara paranteza>:D<:*

Of....Iubire de toamna-iarna...Te iubesc Andrei, Sergiu, Radu, Laura si Toto...Cine se simte si mai vrea sa fie iubit sa zica aici

Viata prin curcubeu

2007-10-10T11:07:00.000-07:00

Ma mai tineti minte? "Fetita aia mica si roz" care vede in fiecare zi viata prin curcubeu? Ei bine... Vreti sa stiti cum e sa vezi viata prin curcubeu? E foarte bine... Nici nu vezi problemele care sunt in jurul tau... Totul "se rezolva in timp". Tu nu te complici niciodata... Doar timpul rezolva totul...

Ei bine... Fetita care vede viata printr-un curcubeu a aflat de curand ca lucrurile se mai si complica. De exemplu cerul nu-i mereu senin. Ciocolata se termina repede. Flacara lumanarii de la geam nu arde mai mult de 2 ore. Prieteniile nu sunt facute sa dureze la nesfarsit...

Si totusi de ce? De ce prieteniile nu dureaza la nesfarsit? Eu stiam ca atunci cand e 1 si e inca 1 totul e egal cu 2. Ei bine, daca 1 nu vrea sa fie langa celalalt 1 rezultatul e tot 1. Da. Tot 1 e si la mine...

Lucrurile s-au complicat din nou... Si de data asta timpul nu poate sterge nimic... Dar totusi raman amintirile frumoase ale trecutului... Cand radeam cu orele, cand nu puteam termina un subiect niciodata in mai putin de 3 zile, cand totul cu ea era bine... Da. Erau amintiri frumoase! Acum sa privin prezentul. Nu rade niciuna cand suntem impreuna, subiectele nu dureaza ami mult de 5 min si nu, nu e nimic bine. Partea mai rea e ca ncii curcubeul nu am poate salva din asta.

Cate amintiri frumoase exista intr-o prietenie. Dar toate amintirile frumoase dor intr-un final. Mi-e dor de tine si ma doare tot ce se intampla in viata noastra... Eu sunt copilul care a tras ingerii de ciuf ca sa zambeasca prea mult. Nu mai pot face nimic acum.

~Ultimile clipe petrecute impreuna... Ultimele amintiri care vor mai fi intre noi... Ultimele cuvinte rostite sunt "Adio"... Ultima prietenie adevarata...Terminata...~

Ziua zambeste:)

2007-09-24T10:22:00.001-07:00

Astazi e o zi mohorata... Sta sa ploua. Asdaltul e inca rece si ud de la ploaia de aseara. Lumea merge mofturoasa catre serviciu: inca o zi pe ploaie asteptand tramvaiul. Nici eu nus unt prea incantata de starea vremii. Ziua asta e nasoala. Trebuie sa mai plec si al scoala. Of... macar o raza de soare de ar veni. Dar n-am eu norocul. Ziua asta e distrusa deja. Astept metroul. Niste copii alergand dau din greseala peste mine si-mi rastoara punga cu tempera. Injur in gandul meu nervoasa. Pensulele au zburat pe sine. Nu le mai pot recupera. Strang ce se poate si ma intorc oftand. O fetita, una din cele doua care a dat epste mine a venit si mi-a zambit politicos cu un zambet inocent. Eu ma stramb putin adaugand: "Mda... nu-i nimic." Copilei ii dispare zambetul de pe fata. Pleaca pana la mama ei. Se intoarce inapoi si-mi da o pensula neagra cu niste fete zambitoare imprimate pe ea. "Poftim" se adreseaza ea politicos. Eu ma aplec si o iau. Zambesc frumos. "Multumesc". Fetei ii apre din nou zambetul pe fata si pleaca la prietena ei. Parca pt o secunda uitasem de starea vremii. Ma intristez la loc.

Uite ca vine metroul. Ma urc in el. Hey... Uite-o pe Miruna. A ba nu. Nu e ea. Offf....iarasi merg singura. Intra o doamna cu un copil si sta langa mine. Se aseaza pe scaun. Copilul era intr-un scaun cu rotile. Probabil era paralizat. "Asta mai imi terbuia. Sa mai vad si chesti de genu sa ma deprim si mai tare." Copilul se adreseaza mamei:

-Mami? De ce nu e soare?

-Pt. ca ploua.

-De ce ploua?

-Pt ca plang ingerii

-Plang? Dar eu vreau sa zambeasca.

-De ce ai vera tu sa zambeasca?

-Pt.mine

"EU:Doar esti paralizat intr-un scaun cu rotile....De ce vrei sa zambeasca"

-Sunt sanatos si vreau sa invat. O sa excelez la vioara si o sa cant intr-o orchestra mare. La scoala am note mari. De ce sa nu zambesc?

Mama ramane uimita si sta o secunda sa se gandeasca.

-Ai dreptate dragul meu.

Eu nu mai stiam ce sa zic. Imi schimb perspectiva vietii de acum inainte. Copilul intoarce capul spre mine:

-Nu mai fi trista. Ingerii iti zambesc

Cobor din metrou. Soarele stralucea cu putere pe cer. Ziua asta imi zambeste:)

Unde merg sufletele florilor decedate?

2007-09-12T10:36:00.000-07:00

Astazi lenevesc. Nu mai am chef sa gandesc. Vreau sa uit de probleme, de tine, de mine, de berea aruncata langa mine, de soarele acesta cald,de fluturii care lenevesc odata cu mine... De tot. E simplu... Nu e greu sa lenevesti. Imi place. Vad fluturi dansand tango in aer. Domnitele fac plecaciuni elegante, fluturand bine dantela rochilor. Niste paienjeni impletesc un tricou pentru bunica. Licuricii s-au decis sa-i scrie si scrisoare. Nu conteaza, sa fie semnata Monica. Si iarasi mai trag cate un ochi la berea aia care sta acolo. Las berea rece sa se incalzeasca in nisipul cald. De fapt nu e nisip, l-am adus de acasa doar ca sa aiba berea unde sa se incalzeasca. Si iarasi stau si am gandesc. Poate am lenevit prea mult, sau e prea putin si nu constientizez? E prea mult, mult prea mult. Ma ridic in fund. admir privelistea. Asa ceva nu se vede in fiecare zi. Iarba multa, copacii infloriti, fluturi dansand, parca ar fi primavara. E frumos pe terasa blocului. Nici nu mai vad blocurile vecine de padurea care a crescut la marginea blocului. Mereu am vrut sa ma catar in copacii aia. Niciodata nu mi-am gasit curajul. Deseori oamenii care stau in capcii acestia se trezesc ca ajung sa leneveasca intinsi pe asfaltul atre si rece. Cred ca o sa-mi gasesc curajul.Dar nu azi. Chiar nu vreau azi. Azi mi-e prea lene. Ma uit la flori. Una singura sta si sufera in tacere. Nu are petale rosii ca celelalte flori. Ea le are mov. Sta si plange singura si nimeni nu o baga in seama. Nu le mai pasa. Culoarea mov e de sezonul trecut. Acum e la moda cea rosie. Saraca floare vrea sa moara. O iau si o rup din radacini. Stau si vorbesc cu ea. Ma roaga sa o arunc. Ca nu mai are pentru ce sa traiasca. O arunc. Oricum ce sa fac cu ea? Mai bine iau una rosie. Apoi ma gandesc... O iau si o ingop din pamant. Imi dau hanoracul rosu jos si raman intr-un tricou mov. Florile rosii mor de ciuda. Floarea mov va invia sezonul viitor cand movul va fi din nou al moda. Dar oricum...pana sezonul viitor unde se duc sufletele florilor decedate? Oricum... condoleante

Fapt divers

2007-09-01T12:36:00.000-07:00

De curand am stat si am analizat intreaga banalitate a existentei mele. Toata viata mea a fost o adunatura de "bullshit-uri" de care nimanui nu ii pasa. Nu-i pasa? Sau da? Poate ca nu... Cu siguranta ca nu... Dar poate totusi...

Sper tot timpul ca va veni un inger salvator la mine. Nu vreau un inger imbracat in alb cu parul lung si blond si aducand fericire. Nu. Vreau un inger care sa ma inteleaga. Deci clar nu va fi unul fericit. Vreau un inger care a mai suferit. Doar asa va intelege prin ce trec eu acum.

In clipa de fata mi-as dori sa plang. Nu pot. De ce? Nu stiu. Simt doar ca lacrimile imi stau in gat. Am aceeasi senzatie mai tot timpul. E normal? Probabil nu... Sunt cam ciudata si o recunosc. Dar nu vreau sa ma schimb. Imi place asa. Sunt ciudata care o cunosc.

Si in clipa de fata vorbesc ciudat. Vorbesc despre viata mea de parca s-ar termina maine. Nu, nu mor. Nu e atat de simplu. Nimic nu-i simplu. Nici macar un "Te iubesc" or cat de sincer ar fi nu ami e asa de simplu. Am ajuns sa spun tuturor persoanelor "te iubesc", in afara de persoana la care tin cel mai mult? De ce? Nu stiu. Mereu ma inttreb cate ceva. Si nu intreb orice, intreb ce e mai greu. Si raspunsul e mereu acelasi: " Nu stiu".

In clipa de fata nu mai am ncii o intrebare. Prin minte imi trec doar raspunsuri. Am raspunsul miraculos chiar in minte. Il tin acolo strans de mult timp. Niciodata nu i-am dat drumul. Dar acum,cred ca ar fi timpul...

Sa fiu pe platoul unui munte, unde e bezna totala. Singura lumina sa fie cea a Lunii. Lumina aurie cu o aura fantomatica, aproape infricosatoare. Sa fie foarte frig. Aproximativ 5 grade, si sa fiu imbracata doar in apntaloni scurti si tricou. Sa simt cum aerul rece imi inunda palmanii. Sa urlu pana epuizez. Sa ma descarc total. Apoi, dupa ce sunt calma, sa ma inting pe iarba rece si uda. Sa simt cum picaturile de ploaie cad pe fata odata cu lacrimile. Sa ma sting incet, incet. Fara suferinta, fara greutate.

Ma trezesc brusc. Sunt in acelasi loc de unde am plecat. In camera mea, stand intinsa in pat. Nu am pelcat nicaieri. Doar... am visat. Apoi suna telefonul. O voce mecanica imi spune: "puteti alege sa stati toata viata aici sau puteti alege optiunea de iesire rapida". Intorcandu-ma spre geam ma uit si vad acel loc. M a sui pe geam uitand ca stau la 4 si daca ma arunc as putea sa mor. Nimic nu mai conta. Puteam in sfarsit sa ies, sa scap. Dar am zis "NU!". Nu, nu o sa mor. Nu acum!

Suferinta privitului in oglinda...

2007-08-06T07:11:00.000-07:00

Tocmai am rupt cateva foi in care imi urlam suferinta nevinovata; de ce nevinovata? Nu eram in stare sa vad oglinda, oglinda de care am fugit toata viata, acea oglinda care ma arata pe mine exact ca mine. Am fugit mereu pana azi. Azi am decis sa privesc, sa recunosc, sa vad cu adevarat.Am plans destul pentru Ea, nu stiu nici daca mai merita, nici daca e bine, nici macar daca mai plang cu adevarat sau este doar un impulsul inertiei. La urma urmei ce este durerea, ce este durerea mea, inversul fericirii am auzit eu pe undeva. Dar eu am fost vreo-data fericit. Da! Cand eram cu Ea, langa Ea.Dar nu mai plang, mi-au secat si lacrimile si suferinta disperarile, tot. Sufletul meu acum ma impinge spre o noua lume. O lume noua de care scapasem cand am cunoscut-o pe ea. Ma intreb daca e bine, nu, nu e bine, dar de data asta nu am motive sa imi pese. Ma indrept spre nudul acelui lumi fara a ma chinui sa-i caut un sens vietii mele, oricum nu am niciunul si oricum doar nebunii cauta sensuri.Cine este Ea? Intr-adevar o intrebare buna si cu adevarat inteligenta. Ea este Ea. E sufletul acela ce nu am fost eu niciodata, copilul din mine ce l-am ucis cu bestialitate acum mult timp. E speciala zic eu, dar nu stiu cine este. Nu o cunosc cum nu am cunoscut-o niciodata.Am stat in bratele ei, i-am simtit respiratia, tremurul lasciv al trupului si-mi placea. Mi-am eliberat sufletul langa Ea, am simtit cu adevarat. Totul insa a trecut. Nu ma voi plange de nimic si asa nu ma asculta nimeni.De ce m-am despartit? Sunt sigur ca eu sunt vinovatul si imi pare rau. Numai eu si cu Ea stim cu adevarat cat am suferit si mai arde in mine acea flacara a durerii. Initial am zis ca Ea e vinovata ca ea nu a stiut sa ma inteleaga, apoi am zis ca nu mai am importanta cine e vinovatul. Acum zis: eu sunt vinovatul. Nu am stiut sa vad dincolo de lume, ce mi-o creasem, am trait prea mult cu ochii aruncati in trecutul tembros. Am gresit cand am vorbit prea deschis de pacatele mele. Pacatele sunt pentru ingeri, nu pentru oameni ca mine. Cum mie imi ia ingrozitor de mult timp sa iert si cum nu uit niciodata asa sunt si altii.Mereu ziceam ca altii sunt vinovati, altii ... nu am stiut sa privesc in oglinda in mandria mea si in egosimul meu am piedut-o.Cum ziceam nu mai plang, ce rost ar mai avea? M-am resemnat si incep sa imi cladesc o noua lume, sper ca mult mai buna. O lume in care nu mai iert pe nimeni si nu mai inghit nimic, nici pe mine. Cine greseste trebuie sa plateasca indiferent de pret.Incerc sa imi omogenizez gandurile, ideile, probabil o sa vorbesc si cu Ea, nu ca sa-i cer impacarea, nu o merit, ci doar ca sa-mi cer iertare. Am auzit ca este bine sa ne aducem aminte momentele frumoase. Dar nu se poate sa ne amintim doar de acele clipe, viata e legata de la o clipa la alta doar copii cred ca totul e frumos, si nu au amintiri.Eu am amintiri de toate culorile dar sunt numai amintiri. Asta am inteles azi.

~Pt fratele meu(nici nu ma astept sa inteleaga)~

Un pion pe tabla de sah

2007-08-01T09:00:00.000-07:00

Fiecare are un loc in viata. Viata e ca un joc de sah. Fiecare are locul lui. Important este sa sti ce loc iti alegi. Se zici ca de la nastere ti se da un rol in viata. Intrebarea e daca il poti schimba. Il pot schimba? Eu gandesc asa: imi pot schimba viata cum vreau eu. Trebuie sa vreau. Eu cred ca orice pion poate ajunge cu putina munca regina. Nu stiti jocul? L-ati uitat? Cand regina iese din joc, daca pionul avnseaza si ajunge la capat, devine regina. Important este sa lupti pt. ceea ce iti propui. Si cand prinzi o sansa, nu mai sta pe ganduri, nu o ratati.
Fiecare trebuie sa aiba in viata cate un vis. Eu una am multe. Poate pt. ca sunt o visatoare. E bine sa fii visator, sa ai imaginatie. De ce? Sincer nu prea stiu raspunsul. Asa am auzit eu. Ca e bine. Defapt cred ca daca stau sa ma gandesc mai bine, nu exista un raspuns concret la intrebarea "de ce e bine sa visezi?". Daca nu aveam putina imaginatie nu puteam sa scriu aceasta compunere, piesa de arta ca sa nu mai fim asa de modesti.
Cum ar fi o viata fara vise? Cum ar fi sa i se ia unui copil toate visele si sa fie aruncat fara voia sa intr-o lume plina cu inimi de ghiata, intr-o lume fara speranta? Si sa auzi strigatul de disperare ale unor poeti fara valoare... Sa nu mai fie lumina, sa nu mai fie soare, nici macar luna sa nu mai straluceasca cu aceeasi splendoare? Cum ar fi? Cum ar fi ca visele sa fie interzise? Sa nu mai poti gandi, sa nu mai poti scrie? Ar fi o lume infricosatoare...
Daca stam bine sa ne gandim si lumea aceasta este doar o simpla nascocire a imaginatiei mele. Daca pionul nu ar avea vise? Daca nu ar vrea sa ajunga regina? Dar daca vrea....? Este doar un simplu pion pe tabla de sah a vietii?

Pauza de reclame

2007-07-31T04:12:00.000-07:00

What they're going to do next?

http://www.pidjin.net/

Emo?

2007-07-30T07:29:00.000-07:00

De ceva timp m-am gandit sa mai fac si eu niste cercetari. Studiez fenomenul "EMO". Caut definiti, persoane care sunt in masura sa-mi explice despre ce e vorba. Nu prea inteleg nici acum clar ce inseamna "EMO". Pe diverse site-uri scrie ca ar inseamna un copil care vesnic se plange de viata si nu se accepta pe el insusi. Pe altele scrie ca sunt oameni ca toti oamenii cu niste sentimente mai profunde si mai visatori decat ceilalti. Un prieten de al meu, Sergiu, spune ca ambele variante ar fi corecte.

Cateodata stau si ma gandesc la vremea cand am fost EMO. Eram suparata, orice ma nemultumea, nu acceptam nici o greseala, tindeam sa fiu perfecta... Dar am intalnit niste persoane care m-au invatat sa ma accept pe mine insumi. Acum, ma multumeste orice, cu rele, cu bune, am invatat sa accept anumite chestii. Am invat sa zambesc mereu... Dar oare asta e bine? Cum e mai bine? E bine sa fii EMO?

Nr. 7, de pe Stada Lunii

2007-07-24T11:03:00.000-07:00

Întâmplarea asta a ta… Îmi aminteşte de ceva ce am păţit eu însumi cu ceva ani în urmă. Să fi fost acum vreo opt ani… Nici acum nu înţeleg ce s-a întâmplat. Unele lucruri nu merită sau nu trebuie înţelese, doar savurate… Nu trebuie să înţelegi vreun mesaj ascuns în ploaie ca să te bucuri de ea după secetă şi nici pe Ioana nu a trebuit să o înţeleg… Zâmbeşti degeaba, ştii şi tu asta.
Acum că stau să mă gândesc, am trecut pe lângă multe lucruri fără să le privesc decât fugar, mereu distras. Nu am întors capul niciodată decât după o femeie frumoasă sau după o maşină străină şi m-am amăgit spunând că sunt „realist” când realitatea nu pot nici acum să o văd în adevărata ei complexitate. E cumplit să realizezi propria ta simplitate, propria ta limitare psihică… La început nu am vrut să accept faptul că mă înşelasem, însă a trebuit să îmi recunosc înfrângerea ca să pot spera la o victorie. Dar să revenim la acea întâmplare.
Ei bine, nu eram atunci decât un puştan care promitea să devină un îndemânatic fotograf. După cum vezi, nu am ajuns. Într-o zi mă întorceam de la magazinul de unde îmi luam filme cu buzunarele pline. Cred că eram destul de fericit. Nu ţin minte exact decât că fluieram o melodie destul de cunoscută pe atunci şi că îmi mirosea a pâine proaspătă de la fabrica din apropiere. În acea zi micul meu cartier era liniştit. Vuietul specific Bucureştiului nu se auzea până acolo şi un sentiment de pace umplea străzile prăfuite. Cu alte cuvinte mă simţeam „bine”. Cotind pe lângă un corcoduş din care o bătrână încerca să îşi dea jos nepoţii un om m-a întrebat cât era ceasul. Nu pot spune acum decât că era trecut de prânz şi că multă lume îşi dormea somnul de duminică sau petrecea în linişte. De undeva se auzea vag un pian cântând o melodie tristă. O ţin minte şi acum, o cunosc de undeva şi totuşi nu îmi dau seama ce melodie este. Straniu… Unele lucruri par să fie venite dintr-o pustietate de peste mări şi oceane, dincolo de cer… Unii oameni se mulţumesc să spună că „li se pare” sau trec totul în glumă, dar sentimentul că totul a mai existat odată, că faptele tale ar putea fi stabilite şi tu legat la ochi pentru a nu vedea decât ce trebuie să vezi… e, cel puţin pentru mine, înfiorător. Aştept uneori să se întâmple o mare minune şi să mă trezesc din vis, să uit că am existat vreodată, că am mers la şcoală vreodată cu tema nefăcută, că am băut o bere cu tine, că am luat peste nouă la examen la română… Să îmi reiau viaţa obişnuită din lumea reală şi să uit că a existat vreodată un Pământ, că acolo trăiau fiinţe stranii care se omorau între ele şi că m-au făcut să sufăr sau că le-am urât vreodată…
Şi, cum mergeam pe strada atât de familiară mie, nu ştiu de unde a apărut un băiat care vindea ciocolată. Ţipa în gura mare dar nimeni nu venea să cumpere. Numărându-mi banii am observat că se depărtase atât de mult că abia i se mai auzea vocea răguşită, aşa că am luat-o la fugă. Am trecut de casa cu balcon înflorit dincolo de care nu mersesem până atunci niciodată, făcând eforturi crescânde să aud glasul vânzătorului. Un vânt lin adia, stârnind praful pe strada cu garduri din ce în ce mai înalte. În cele din urmă glasul pieri, iar băiatul nu mai era de văzut. Am înjurat înciudat şi m-am oprit ca să îmi mai trag sufletul. Am privit atunci pentru prima oară casele ce mă înconjurau: erau toate inexplicabil de înalte, cu ferestre mari, sobre, şi pereţi crăpaţi de mângâierea dureroasă a timpului ce trecuse peste ei. Prin ferestrele sparte ale uneia dintre ele se vedea un pian. Am hotărât atunci să transform eşecul într-o experienţă interesantă şi am încercat poarta, aşteptând să aud o voce supărată sau un lătrat de câine, deşi ştiam bine că nu era nimeni în curte. Spre mirarea mea, poarta s-a deschis aproape singură, împotrivindu-se doar printr-un asurzitor scârţâit. Aruncând o privire prin curte, m-am putut asigura că era, sau mai bine spus fusese, proprietatea unor oameni înstăriţi. Citroen-ul degradat de lângă zid era cea mai bună dovadă în favoarea descoperirii mele. Însă eu voiam să îmi pun la încercare priceperea muzicală, având în vedere că nu mai cântasem la pian de mult timp. Clanţa a coborât lin iar uşa deschisă a descoperit ochilor mei un hol claustrofobic ce dădea într-o încăpere spaţioasă. În mijlocul încăperii se afla o masă, iar de-a lungul zidurilor erau aşezate, unele peste altele, cărţi… Sute, poate mii de cărţi! Mi-am pişcat obrazul să mă asigur că nu visez şi am început a cotrobăi printre ele, îndepărtând cu mâinile pânzele de păianjen vechi de zeci de ani, trezind la viaţă pagini care zăcuseră în linişte mult prea mult timp. Atunci ştiu sigur că eram fericit. Am pierdut atunci numărul minutelor – ar putea să fi fost chiar ore, răsfoind tomuri de care nu mai auzisem niciodată, fascinante însă în vechimea şi poveştile lor…
Însă, cum nimic nu este etern în lumea oamenilor, momentul s-a năruit brusc. Ochii mei se îndreptaseră fără voia mea spre singura carte de pe masă. Era un volum verde, cu un titlu auriu scris cu simboluri ciudate. Cărţile care îmi provocaseră euforia cu câteva minute mai devreme se prăbuşiră pe podeaua de piatră, detronate de o temniţă a secretelor şi mai fascinantă. Nu ştiu ce mă apucase, am început să dau paginile una după alta, nervos, până când, inexplicabil, am ajuns la o pagină în al cărei colţ îndoit de mâini necunoscute mie era trecut un număr sfârşit în cifra unu. Eram sigur că mai văzusem pagina înainte şi m-am grăbit să răsfoiesc iar cartea ca să o găsesc. Prima încercare m-a adus iar la pagina blestemată. A doua nu a mai dezvăluit-o nici pe aceasta. Deveneam agitat şi degetele mele tremurânde au întors o pagină pe care mi-am dorit imediat după aceea să nu o fi văzut.
Par să fabulez, însă tot ce îţi povestesc ţie acum este adevărat. Cel puţin la acea vârstă a fost real, însă nu cred că eram atât de imatur cât să îmi imaginez toate astea. Uneori mă cutremur la gândul că experienţa s-ar putea repeta şi nu ştiu dacă mă cutremur ca de un miracol dorit sau de o tragedie pe care aş dori să o uit. După atâţi ani ceea ce am simţit şi am vâzut este oarecum confuz, mai ales dacă luăm în seamă împrejurările în care s-a petrecut faptul acesta… Nu am mai vorbit nimănui despre acest lucru pentru că nu m-ar fi crezut. Sper să înţelegi faptul că sunt un om căruia îi place să fie privit ca toţi ceilalţi, fără să se străduiască să pară deosebit în vreun fel…
Dar cum văd că, în aşteptare, ai rupt ţigara, te invit să iei una din pachetul meu şi continuu. Am citit de zeci de ori cuvintele scrise cu o substanţă neagră-gălbuie pe cuprinsul a două pagini netipărite. Nu am reuşit să înţeleg atunci, iar acum e prea târziu… „Am cules cărbuni din mina de diamant”… Nu ştiu ce îţi spun ţie cuvintele astea… Pe mine m-au îngrozit într-un mod inexplicabil atunci. Am încercat să întorc paginile şi am găsit alte cuvinte, scrise la fel. Nu am mai citit. Mintea mea probabil că a simţit de atunci agonia unei morţi psihice ce acum e mai aproape ca niciodată şi nu a vrut să accepte adevărul. Nu mă simt vinovat. Aşa ar fi făcut şi alte miliarde de oameni în locul meu, aşa că nu sunt un mişel de excepţie. De fapt, nu este chiar nimic la mine care să fie excepţional, e doar o iluzie cu care mă hrănesc zilnic şi cu care îmi potolesc setea de moarte… Am fugit pe coridoare până m-am trezit în faţa pianului pe care îl văzusem de afară. Mi-am trosnit degetele şi am încercat câteva acorduri… Era, spre suprema mea surprindere, acordat. Am început să cânt una dintre puţinele melodii pe care le cunoşteam şi, pe măsură ce îmi simţeam mâinile tot mai libere deasupra claviaturii, o spaimă imposibil de descris creştea în sufletul meu, ca şi cum aş fi readus la viaţă o creatură malefică de o putere apocaliptică. Atât de mic în oraşul cu multe blocuri, cu străzi zgomotase şi oameni grăbiţi, mă simţeam atunci puternic. Puternic însă nu aici, ci într-o realitate unică, ruptă de visul vieţii pământeşti, o realitate a aştrilor şi a idealurilor pe care nu le mai cunoscusem niciodată. Când m-am oprit, mă simţeam ameţit, ca şi cum ceva m-ar fi lovit puternic în bărbie.
Ţin şi acum minte cum, coborând de la etaj pe alte scări, am intrat într-o cameră de lucru, cu documente prăfuite de ani şi raze de soare apunând prin ferestrele mari, cu perdele albe. În capătul celălalt al camerei am putut să văd o uşă de sticlă ce dădea într-o grădină. Am păşit, fără să mai fac efortul de a mă întreba cine a avut grijă de florile cu parfum îmbătător. Pur şi simplu mă pierdusem în acea vrajă pe care nobilii obsedaţi de averi nu au timp să o trăiască…
Când m-am dezmeticit am constatat cu spaimă că mă rătăcisem. Orice alee pe care apucam ducea către lac şi raza mea vizuală era limitată de gardul viu crescut peste măsură. Obosit, speriat şi indignat m-am aşezat pe mal, dând deoparte stuful ca să pot vedea apa limpede din mijloc. Am avut impresia că eram zgâriat pe faţă şi am vrut să mă privesc în oglinda apei. Am tresărit atunci văzând mâna întunecată care ieşise din apă şi mă prinsese de guler, numai ca imediat apoi să mă pomenesc zvârcolindu-mă în apa murdară. Am ieşit şi m-am descălţat, curăţându-mi teneşii de noroiul din cauza căruia mă prăvălisem. Mi-am văzut atunci, pentru un moment, faţa în apă şi m-am mirat de aspectul pe care apa din păr mi-o dădea… Păream… cum să zic?… matur… Atunci am văzut-o şi pe ea. În rochie străvezie, cu părul negru căzându-i în exotice cascade pe umeri, palidă ca şi cum sângele nu i-ar fi umplut niciodată obrajii netezi. Nu mai ştiu ce am zis, nici măcar dacă într-adevăr am zis ceva. Ştiu numai că mi-a întins mâna ei molatecă, fantomatică parcă, şi, apucând-o, am constatat că nu mai eram ud. Am mers împreună spre o bancă din parcul devenit dintr-o dată vast şi, aşezându-mă lângă ea, i-am simţit capul pe umărul meu. A grăit cu o voce atât de liniştită, atât de umană şi de angelică în acelaşi timp… M-a rugat să îi povestesc cum am ajuns acolo şi unde am învăţat să cânt la pian, însă oricât de mult am rugat-o nu a vrut să îmi spună nimic despre ea – „La ce bun? Mulţumeşte-te să mă numeşti tu…”. Mi-a destăinuit însă că mă căutase, că tremurase mult timp în singurătatea ei şi că acum se simţea completă. „Nu vei pleca, nu?”, mă întreba aproape cu lacrimi în ochii ei atât de goi… M-am auzit chemat… Mama mea stătea câţiva paşi mai departe şi mă chema. Nu a părut să audă atunci când i-am spus că mai sunt cu cineva, aşa că m-am îndreptat spre ea…
Am simţit căldura sobei şi apoi palma mamei lovindu-mi cu putere obrazul: „Eu şi taică-tău ne-am făcut atâtea griji pentru tine, golane!”. Am căutat a doua zi casa. Nu am mai găsit-o… Starda se înfunda câteva case mai departe de balconul înflorit…
***
Pletosul îşi aprinse o ţigară şi oftă, tăcând. Celălalt îl privea încă, gânditor, prin fumul de ţigară ce plutea în toată Lăptăria lui Enache. Nu ştiu ce gândea el, dar auzisem destul… Destul cât să îmi pară rău…

Diferiti sau la fel?

2007-07-23T05:29:00.000-07:00

Stai plictisit si te uiti in jur
Nu s-a schimbat inca nimic
Astepti sa se mai faca o miscare
Sa te scoata din aceasta stare
Lumea vine si pleaca
Parca toti din acelasi punct
Toti au aceasi expresie pe fata
Toti umbla cu acelasi gand
Dar nu-i nimic,astea trec
Numai ca sa inceapa din nou
Ne invartim in jurul acelorasi probleme
Acelorasi diferente
Interferezi cu oameni diferiti
Cica se mai numeste si "socializare"
Oamenii discuta mereu despre aceleasi probleme
Care in final ajung sa fie si problemele tale
Toti idolatrizam pe cate un star
Si incercam sa fim la fel ca el
Si ne convingem singuri ca asa ne diferentiem de altii
Toti tindem sa nu fim la fel
Desi niciodata nu reusim
Diferentele ne fac la fel
Suntem diferiti
Deci in concluzie la fel

Noaptea mortii mele

2007-07-04T22:59:00.000-07:00

Nu stiu cum, dar imi dadusem seama ca am facut infarct. Stiam sigur ca nu imi batea inima si ma gandeam ingrozit la ce se intampla. Nu mai aveam nici macar puterea sa tip. De fapt... Am realizat ca atunci cand am ajuns la trepidanta concluzie, faptul era deja consumat: eram mort. Nu mai simteam nici un fel de durere, nici vreo vibratie sufleteasca, doar o liniste din care ma miram din ce in ce mai putin.

Puteam privi in jur, atat cat imi permitea pozitia in care imi intepenise capul. O vedeam pe mama plangand langa mine si o auzeam din cand in cand suspinand printre lacrimi... As fi vrut sa pot zambi, sa o asigur ca totul e bine, dar expresia glaciala se incapatana sa se tina de fata mea. Ma obisnuiam tot mai mult cu acea stare, insa inca imi puneam intrebari stupide ca "de ce vad? Nu am ochii inchisi?", uitand mereu ca astfel de reguli erau uitate de mult pt. mn. Atunci am realizat ca nu eram atat de limitat pe cat as fi fost tentat sa cred... Trupul a oftat fara mine si mama a izbucnit intr-un nou hohot de plans. Mai mult, am simtit atunci ca nu mai suport sa stau asa si, prinzand curaj, m-am ridicat in capul oaselor. Nu era greu de fel, am constatat. Mai mult, nu mai caram dupa mine trupul pe care il uram atat. M-am ridicat in picioare si am pasit in hol...

Sprijinita cu coatele de masa din bucatarie si cu ochi in palme sora-mea baiguia din cand in cand cate ceva logodnicului ei, care incerca sa o linisteasca. Si doar le-am spus sa nu ma boceasca!... Macar de ar tine minte ce le-am spus in legatura cu hainele - pe atunci inca ma mai minteau ca am sa traiesc - si sa nu ma imbrace in costumul ala in care arat atat de caraghios. Mai bine blugii si hanoracul cu Placebo; mult mai bine, asa vreau sa fiu tinut minte.

De lasat, nu am avut ce lasa; scrisul a fost singura mea avere, daca un baietan de 16 ani poate avea o avere... Dar am lasat asta pe alta data si, fara sa stiu de ce, am iesit in strada bantuita de glasuri. Eram acum imbracat dupa propriul gust fara sa-mi fie prea cald sau prea frig. Treceau pe strada oameni care nici nu ma vedeau si atunci mi-am dat seama ca nici fumul albastru, al cerului nocturn, instelat, nu le era vizibil. Asa ca "fumul" a inceput sa se miste si el si, manat de o inumana si staruitoare curiozitate, l-am urmat.

Am ajuns in curand la lac. Faptul ar fi fost cu siguranta unul banal daca nu as fi fost in acea stare noua si fascinanta. Nu se poate spune ca ma mai tem prea tare. Nici nu fusese nevoie sa alerg tot drumul, fumul ma ridicase dupa el, ca un prieten de o viata, coborandu-ma apoi la destinatie. Am mers o vreme pe malul lacului, fara sa ma gandesc la nimic in special. Imi parea rau ca nu am ajuns sa cant alutari de Ioana, care reusise, dupa lungi si sustinute eforturi sa isi cumpere o chitara electrica, insa ma consolam la gandul ca va gasi mai mult ca sigur un chitarist mai bun ca mine...

Am intors capul spre un punct luminos pe apa lacului, nu foarte aproape de locul unde ma aflam. De acolo rasunau din noapte ecouri cristaline... voci... Nu puteam insa deslusi nimic din ce ziceau. Am grabit pasul,calcand fara sa ma scufund in apa linistita, punctul s-a marit, lumina m-a cuprins in dulce durere si... am calcat pe podeaua a;ba de marmura...Stateam in fata unuio domn carunt, foarte bine imbracat, ce tinea in mana o carte cu multe file. Inainte sa apuc sa-l intreb ceva am inghetat, poapte pt. prima oara in acea noapte, de frica. In spatele, stanga si dreapta mea rasunau voci. Erau ei, invitatii, desi nu ii puteam vedea. Unii vorbeau, susuteau ca la barfa, altii suspinau prelung, emotionati. Atunci s-a desprins dintre toti un glas conscut:

- Vine mireasa!

Si toti au tacut. Din umbre, cu rochia neagra, cu manecile ca de vara, cu parul cazut intr-o docilitate pe umeri, a aparut si ea. Privea in pamant, asa ca, fara sa vreau, am staruit cu ochii asupra taieturilor ciudate de pe brate... Nu stiu cat a tinut asta, insa imediat dupa aceea privirile ni s-au intalnit, nucandu-si luminile de la una la alta. Zambea delicat cum nu mai vazusem niciodata o fata zambind. Ingerul facu incet cativa pasi catre mine - ii simteam acum parfumul fin de trandafiri, si sopti in aerul racoros al noptii:

-E umpic trist ca ne intalnim abia acum iubitule...

Mainile ni s-au imbratisat aproape singure si preotul a inceput a citi intr-o limba pe care nu o mai auzisem pana atunci din cartea cu multe file. La un moment dat se opri, privind cu o oarecare nervozitate catre noi... "Da", am raspuns in acelasi timp si, potrivindu-si mai bine ochelasii pe nas, intreba pe intelesul meu:

-Pt. vesnicie?

Ea tresari:

-Mai poti inca sa te intorci...

Nu intrelegeam cum m-as fi putut intoarce, dar am privit o clipa in urma. Negura. Doar negura. Apoi in ochii ei...

-Pt vesnicie...

Adio

2007-06-25T01:27:00.000-07:00

Mi-ai dat vestea. As fi vrut sa fi zis ceva...daca as fi avut puterea. Stiam ce vroiam sa zic. Si totusi nu am facut-o. Am tacut. Era visul meu devenit realitate. Si nu eram fericita.Vroiam sa zic ceva, sa te iau in brate, dar nu am facut-o. Nu mai aveam nici o reactie. Stateam unul in fata celuilaltsi ne priveam in ochi. Ii aveai inlacrimati, plini de durere. ***

Imi aduc aminte cum imi spuneai mereu pe un ton ironic si batjocoritor ca "nu sunt destul de tare ca sa stau cu tine". Si eu ma suparam si tu veneai la mine sa ma linistesti si sa-mi spui ca "glumeai doar".

Sau ultima zi de scoala. Cand eram cu totii in curtea scolii si cand ne uitam emotionati la profesoara si la diplomele din mana ei. Era un soare murdar si o zi foarte calduroasa. Tu incepeai si ziceai "Uite-o pe Miss Tocilara...Iarasi i-a premiul I". Si toti te ascultau ca sub o transa si incepeau sa comenteze. Ca sa scap invocam o durere de cam. Si nu era pre mare minciuna avand in vedere cat de cald era afara. Si plecam cat mai departe, ma asezam pe gard si incepeam sa plang. Tu veneai la mine intrebandu-ma "Ce s-a intamplat?". Eu cu un ton plin de amar spuneam ca nu-i "Nimic". Nimic. Oricum tu nu ai fi inteles ce simteau eu si in special nu ai fi inteles de ce tu aveai vreo vina. Doar nu era vina ta niciodata.***
Aveam multe motive sa ma bucur, dar nu o faceam. Intodeauna m-ai necajit. Cu o ultima putere ai spus ca ai fi vrut sa fie altfel, ai fi vrut sa fim prieteni mai buni.

Acum tu plecai si eu nu puteam sa fac nimic.

Gri

2007-06-25T00:53:00.000-07:00

Mă uit la tine asa cum s-ar uita orice persoana care a baut putin mai mult decat ar trebui. Sincera sa fiu chiar imi place asa. Recunosc, sunt beata, nu ma intereseaza ca tu zici ca ar trebui sa ma opresc. Din nou opinia ta nu e decat o alta ganganie enrvanta ce ar putea fi strivita imediat daca vreau. Dar nu am puterea sa doresc acum, nu inca. Asadar ma resemnez sa privesc,pe tine si pe cei din jurul nostru, pe gazda care si-a asumat riscul de a da o petrecere in genul asta chiar daca ai lui se intorc maine...Ascult Rock, "muzica de droguri,de sinucid, satanisti" cum a simplificat cineva. Si da, stiu ca nu-ti place, stiu ca o urasti, dar nu am sa fac nimic in legatura cu asta. Stiu de ce nu-ti place, stiu de ce te urasc, stiu de ce ma uit la tine. Si tac. E chiar o activitate de o superba simplitate diversificata un pic de sticla de bere din care mai iau cate o gura din cand in cand, prea lenesa pt. altceva.

Tu razi. Habar nu am ce gasesti atat de amuzant, dar presupun ca razi de mine. Probabil ca te gandesti ca sunt prea ametita ca sa-mi mai mearga mintea si te simti mandru ca nu ai baut nici un strop. Imi spui ca mie imi este permis justificand stupid: "Artistii astia..." . Rad si eu, iar tu te hlizesti si mai atre, desi nu sti de ce. Ma amuzi sincer, dar lucrul acesta ar trebui sa te ingrijoreze...In schimb zambesti cu gura pana la urechi cand iti zic ca " ai probleme serioase". Tu nu iei nimic in serios, doar eu sunt prea ametita ca sa zic ceva corect.