Viata ca o partitura la patru maini

Timpul ii presa. Daca nu intervenea vreun reviriment, se vor vedea din ce in ce mai putin. Distanta omora improvizatia, comanda o abandonare in scurt timp sau aranjamente conjugale.
Cum de s-au hotarat? A doua zi de Craciun, mancau, la cina si vorbele li se intindeau ca firele de branza pe care le trageau din cratita de pamant. Gabriel se extazia in fata culturii helvete. Agasata de ditirambii lui adresati artei culturii helvete. Agasata de ditirambii lui adresati artei iodlerului si curateniei parchetelor, Julia a izbucnit:
-M-am saturat de tara asta.
-Vino la Paris.
-Esti serios?
-Bineinteles.
-Ma "frei" langa tine?
-"Te freau".
-Acum?
-Imediat!
Au facut o pauza, uimiti de propria lor indrazneala.
-Si studiile tale?
-Mi-e egal.
-Si parintii tai?
-Mi-e si mai egal.
Iata, spusera tot. Minutul acela care ar fi putut sa fie greu, n-a atarnat deloc. Iar acest pas a fost facut cu atat mai usor cu cat a luat aspectul unui joc.

Despartirea de a doua zi nu le-a frant inima. Se revedeau peste o saptamana, la Paris. Acceptase sa vina sa locuiasca cu el in orasul cu acoperisuri cenusii.
Soarele lumina cu razele sau Muntii Cervin ale caror varfuri devenisera niste capele arzatoare, iar brazii niste lumanari ce asteptau sa fie aprinse pe altarul lor. Slava sterila a zapezii stralucea. Geul le punea ramurilor o bbarba de paiete si stresinilor un nas de alabastru. Era asa de frig incat, abia emise, cuvintele se spargeau cu clinchetul incantator al cristalului. Julia pastra pe obraji tandra roseata a dragostei. Oxigenul era un unguent care stergea ridurile. Lui Gabriel i se parea ca ramanand cu aceasta femeie, se va adapa chiar din izvorul prospetimii. Si-a luat in amintire expresia ei visatoare, seninatatea ei de copil.
Coborand in vale, le-a aruncat o ultima privire masivelor muntoase care ridicau in jurul lui o bariera materna, ii oofereau infinitul circumscris la dimensiunile unei gradini. Petrecuse cu Julia cateva zile pe umerii Pamantului. Molizii, brazii sclipitori in mansoanele lor de zapada i-au alcatuit o garda de onoare. N-ar fi fost surprins sa-i vada cum fac "Drepti!" in fata lui. Satele, cu clopotnitele lor bulbiforme, erau niste jucarii, torentii jubilau sub zapada, se rostogoleau pe pante ca pe niste tobogane. Faptul ca intreg peisajul era o miniatura dadea vietii viitoare cu Julia lejeritartea unui divertisment, a unui antract.

*

Metallica la tambal

Cu siguranta sunt oameni care depasesc limita artei zambind, atingand cu acelasi zambet maiestria desavarsita, devenind astfel genii! "Cantaretul" din clipul asta intrece limita artei, devenind un geniu al tambalului. Toata admiratia si respectul pentru el, si evident, multumiri celui care e filmat, pentru insipratia de a-l publica aici!

Camera se tavalea in albul murdar a peretilor. Nimic de comentat. Ea se preface ca are o idee. El nu o ia in seama.
-Spune ceva, reactioneaza fata incercand sa sparga tacerea.
-Cum e sa ai un vagin?
-Asta ti se pare subiect de discutie?
-Ai ceva mai bun?
-Sincer nu, dar nici la asta nu ma gandeam
-Sunt imprevizibil, nici nu am cuvinte.
Baiatul incepe si rade. Fata schiteaza o expresie, dand de inteles ca nu gaseste gluma. De politete, zambeste si ea.
-Si.. Cum a fost astazi la facultate?
-Interesant
Scoate o tigara, o aprinde si o rezeama de scrumiera. Fata se uita urat la scrumiera.
-Ma scuzi. Nu fumezi?
-M-am lasat.
-A da? Cum ai reusit? Eu incerc de cativa ani...
-Pur si simplu. Am facut cancer.
-Si mai ai? L-ai tratat? Il tratezi?
Fata isi pune mana in parul ei rosu si des, apuca de o suvita si trage salbatic de ea. Podoaba capila cade pe podea, lasand in urma un cap oval si lucios.
-Nu ma asteptam la asta.
-Acum eu te-am lasat fara cuvinte. 1-1. Fac chimio-terapie de doi ani.
-Interesant. Si doare...?
-Nu chiar. Nu simt nimic. Nici macar sufletul nu mi-l mai simt. Uita-te si tu la mine. Ce fac aici? Ce facem aici? Deprimante sunt camerele de la internat... Ai observat ca miroase a urina de sobolan?
-Da. Cu timpul te obisnuiesti cu mirosul. Dupa 2 ani de stat aici. Tu deabia ai ajuns. O sa vezi... In scurt timp nu o sa mai simti nici tu nimic.
-Da... "E miros de cadavre iubito/.../Acopera covorul cu parfume tari"
-Bacovia...
-Da.
Urmeaza un scurt moment de tacere. Tinerii, stau amandoi cu privirea in pamant. Baiatul mai trage un fum si stinge tigara:
-Ne culcam?
-Da.

2010

Being happy doesn't mean that everything is perfect. It means that you've decided to look beyound the imperfections. Maybe it's best to close your eyes and live the moment like it's the last time when you breathe. It feels good, because perfection doesn't exist. It's just a mental stare.

Ia aceasta coala de hartie. Imagineaza-ti cum o modelezi, o tai, o rupi, o deteriorezi, o strici, o uzezi, o pictezi, pana cand la urma, nu mai rezista si se rupe. Si plangi, si plangi pt ca ti-e dor de coala de hartie, si te uiti la ea, si incerci sa o aduci la starea anterioara. Si pana la urma o lipeste, o modelezi, o manevrezi, pana cand faci o lebada din hartie.
Pt ca prietenia nu se arunca la gunoi dupa prima deterioarare, ci se peticeste, se lipeste, pana cand creezi ceva mai frumos. :)

Asta este pt Ovii! Ma bucur ca ne-am cunoscut si iti multumesc ca-mi esti aproape!:X

Noroi .

Te trezeşti în toiul nopţii, cu luna albă şi rece luminând pădurea. E răcoare, aerul încărcat cu umezeală îţi desfată nările în timp ce te dezmeticeşti din urma căderii. Te uiţi în sus şi încerci să apreciezi distanţa – te-ai rostogolit pe puţin şaptezeci de metri… Sau ai visat? Curios că nu pui întrebări, deşi înfăţişarea mea îţi este cu siguranţă necunoscută. Îţi întind o mână şi te ridic, dojenindu-te: “Scoală, beţivule”. Voi aveţi o mare slăbiciune numită “ruşine”. Vă este frică să deveniţi penibili ori… slabi în ochii celorlaţi, încercaţi să le păreţi tuturor ceea ce nu sunteţi, tocmai de asta nu mă întrebi nimic, aşa cum nu au făcut nici alţii înaintea ta, de frică să nu afli vreun adevăr care să te doară. Dar voi sunteţi… atât de penibili şi atât de slabi!… Probabil că nici nu aţi fi supravieţuit până în acest moment dacă nu aţi fi fost apăraţi de realitate; aţi fi murit de ruşine! Eu nu am acest defect, sunt perfect conştient de calităţile şi de rolul meu, cât despre adevăr el mi-a fost mereu bun prieten. Din păcate (oare?) mi-e greu să cred că specia ta şi-l va alătura vreodată ca aliat şi nu ca duşman. Poate te consolează gândul că aşa este felul oamenilor, să se mintă duios; pe mine nu m-ar încălzi cu nimic… “Dar hai degrabă”, îţi spun şi pornim amândoi la drum prin întuneric. Merg în faţă, râzând pentru mine însumi, iar tu mă urmezi tăcut cu rucsacul noroit în spate. Ajungem în dreptul unui pârâu iar tu mă priveşti cu mirare. “De ce nu trecem?” mă întrebi; mă dau în lături iar tu înţelegi: trebuie să treci primul. Însă eziţi. Pârâul acesta are ceva ciudat în curgerea lui lină şi tăcută: e ceva strălucitor sub apele răcoroase, ceva care se unduieşte, se joacă şi te cheamă… Te apleci. „Deci?!”, te întreb nerăbdător. Au mai trecut atâţia ca tine şi toţi au făcut la fel. Nu voi putea niciodată spera a vă înţelege această fascinaţie pentru o oglindire nedistorsionată, şlefuită. „Ce s-a întâmplat cu mine?!”, exclami patetic pipăindu-ţi faţa. După estimările mâinilor tale cărnoase eşti încă viu. „Ce naiba mi-ai făcut?!”, continui. Cât de jenant trebuie să fie să îţi priveşti faţa distrusă oglindită în apă, să te vezi mort, totuşi mişcând, aici… Râd ca de o glumă bună. „Râd pentru că este o glumă”, îţi explic apoi. „Nu ţii minte nici oglinda asta? Cred că ar trebui să te duc la un doctor, mă îngrijorezi.” Desigur că nu vrei să vezi nici un doctor şi spui aproape gâtuit că totul e în ordine. De parcă ai avea de unde să ştii! Ha!

Lumina însă se concentrează într-un punct aproape de malul celălalt: o perlă! Desigur că ai avut halucinaţii din cauza băuturii… Ba chiar îţi aduci aminte că soţia ta tocmai de asta te-a urât atât; erai un beţiv. Şi obişnuia să poarte un colier cu o perlă… O ridici de acolo, din nămol, întrebându-te oare cine ar fi putut-o pierde, o ştergi cu batista ca pe un lucru preţios şi o vâri în buzunar, privindu-mă fix. Eşti acum de cealaltă parte a lacului.

– Ştii… Puteai să o laşi acolo…
– Ce?!… Pentru ce să o las?… E atât de frumoasă… Să o las în noro…
– Şi nu-i aşa că ai să o vinzi? Hm?
– …
– Hm?…
– Tu…
– Eu.
– Te cunosc de undeva…
– Dar normal. Fireşte că ţi-ai pierdut memoria. Suntem vechi prieteni.
– Vrei să îmi furi perla! E a mea! A MEA MĂ AUZI?!

Indispersabil

Actul I, Scena I
(Sena goala, doi actori, o fata si un baiat. Baiatul sta jos, rezemat de perete, fara sta in picioare langa el)

EL: Cum ai putea sa te gandesti la asta?
EA: Incerc sa iau in calcul toate posibilitatile.
EL: Iti place sa fii pesimista?
EA: Numesti asta pesimism? Eu il numesc realism.
EL: Reala, ca intodeuna. Eu sunt doar un umanist obosit.
EA: Obosit de ce?
EL: Obosit de mine, obosit de tine, obosit de noi. Obosit de mirosul din sala asta.
(Baiatul isi aprinde o tigara)
EA: N u ai de gand sa te lasi? Stii ca nu iti face bine.
EL: Probabil. Dar nici tu nu imi faci mai mult bine decat tigara asta
EA: Ma obosesti. Esti stresant. Esti bolnav. Lasa-ma in pace!

(Fata paraseste scena cu pasi grei. Publicul se ridica in picioare si aplauda. Baiataul se uita, se ridica in picioare si pleaca si el, iesind pe cealalta parte a scenei)

M-am decis ca de data asta sa ma pun eu in locul baiatului, sa joc eu rolul masculin, pt ca tu esti doar o fata sensibila.