Amintiri la plic

Stau si ma gandesc din nou cum ar fi daca noi am uita toate lucrurile care ni se intampla? Daca nu am mai sti despre ce a fost vorba in piesa de teatru la care am fost aseara sau daca nu am mai sti cum a fost prima data cand am reusit sa ducem la capat ceva ce ne-am propus de mult timp sa facem si nu mai terminam. Ar fi ciudat... Sa nu mai imi aduc aminte de tine, de mine, de noi sau de voi... Sa nu mai stiu ce culoare aveau ochii tai dimineata, ce gust are berea dupa o noapte nedormita, ce frumos e Romniceanul dupa ce te chinui sa dai primul graf din viata ta pe zidurile lui... Ar fi ciudat...

Niciodata nu am inteles care e diferenta dintre amintiri frumoase si amintiri urate. La sfarsit mereu ies pe dos. Stai o clipa sa-ti explic: a fost candva, tralala, si era frumos, ca-n povesti... Si apoi urmeaza trepidanta concluzie: a fost si nu mai este. Amintirile care au fost frumoase dor cel mai atre cand ajungi sa vezi si sa intelegi ca a fost si nu mai este... Era dragut cand era. Se mai poate indreptaa ceva? Mai se poate aduce la ceea ce era? Poti sa-mi raspunzi la vreo intrebare?

Apoi urmeaza si amintirile urate, de care te amuzi cand iti mai aduci aminte de ele, pt ca erau si nu mai sunt, pt ca atunci era greu si acum e bine, pt ca ai gresit si acum esti perfect, pt ca erai infantil si acum esti matur...

Off maturitatea asta... E atat de frumos sa fi infantil, ncii nu-ti imaginezi. Tu ncii macar nu ai fosat copil. Intodeauna ai cautat maturizarea, cat nici nu te bucurai de micile placeri ale vieti care numai copii le simt. Oricum, ne-am maturizat, dar am avut o copilarie frumoasa.

Mi-e dor de florile ce dansau seara pe veranda fluturand bine dantela de la fustele negre din catifea, si fredonand acceasi melodie de fiecare data. Soriceii in buline se adunau si spuneau povesti fiind acompaniati de domnitele-paianjen care aveau picioare lungi si subtiri cu care iti faceau in sac. Era frumos, dar nu mai este.

Iubire fara paranteza

Stau pe mess( ca de obicei) si discut cu lumea...

Eu:Dude,ma iubesti?
Radu: Da
Eu?Cat de mult?
Radu:Mult:X:*
Eu:Te iubesc:*:X
_______________________________________________________________________
Eu:Ma iubesti?
Cercel:Da(ca un prieten)
Eu:De ce ai pus panteza? Nu-mi place paranteza? Ma indispune
Cercel:Ai fi preferat sa nu fie
Eu:Da...Paranteza suna a ceva fals...Numi place
Cercel:Da mah, am inteles, atunci fara paranteza>:D<:*

Of....Iubire de toamna-iarna...Te iubesc Andrei, Sergiu, Radu, Laura si Toto...Cine se simte si mai vrea sa fie iubit sa zica aici

Viata prin curcubeu

Ma mai tineti minte? "Fetita aia mica si roz" care vede in fiecare zi viata prin curcubeu? Ei bine... Vreti sa stiti cum e sa vezi viata prin curcubeu? E foarte bine... Nici nu vezi problemele care sunt in jurul tau... Totul "se rezolva in timp". Tu nu te complici niciodata... Doar timpul rezolva totul...

Ei bine... Fetita care vede viata printr-un curcubeu a aflat de curand ca lucrurile se mai si complica. De exemplu cerul nu-i mereu senin. Ciocolata se termina repede. Flacara lumanarii de la geam nu arde mai mult de 2 ore. Prieteniile nu sunt facute sa dureze la nesfarsit...

Si totusi de ce? De ce prieteniile nu dureaza la nesfarsit? Eu stiam ca atunci cand e 1 si e inca 1 totul e egal cu 2. Ei bine, daca 1 nu vrea sa fie langa celalalt 1 rezultatul e tot 1. Da. Tot 1 e si la mine...

Lucrurile s-au complicat din nou... Si de data asta timpul nu poate sterge nimic... Dar totusi raman amintirile frumoase ale trecutului... Cand radeam cu orele, cand nu puteam termina un subiect niciodata in mai putin de 3 zile, cand totul cu ea era bine... Da. Erau amintiri frumoase! Acum sa privin prezentul. Nu rade niciuna cand suntem impreuna, subiectele nu dureaza ami mult de 5 min si nu, nu e nimic bine. Partea mai rea e ca ncii curcubeul nu am poate salva din asta.

Cate amintiri frumoase exista intr-o prietenie. Dar toate amintirile frumoase dor intr-un final. Mi-e dor de tine si ma doare tot ce se intampla in viata noastra... Eu sunt copilul care a tras ingerii de ciuf ca sa zambeasca prea mult. Nu mai pot face nimic acum.

~Ultimile clipe petrecute impreuna... Ultimele amintiri care vor mai fi intre noi... Ultimele cuvinte rostite sunt "Adio"... Ultima prietenie adevarata...Terminata...~

Ziua zambeste:)

Astazi e o zi mohorata... Sta sa ploua. Asdaltul e inca rece si ud de la ploaia de aseara. Lumea merge mofturoasa catre serviciu: inca o zi pe ploaie asteptand tramvaiul. Nici eu nus unt prea incantata de starea vremii. Ziua asta e nasoala. Trebuie sa mai plec si al scoala. Of... macar o raza de soare de ar veni. Dar n-am eu norocul. Ziua asta e distrusa deja. Astept metroul. Niste copii alergand dau din greseala peste mine si-mi rastoara punga cu tempera. Injur in gandul meu nervoasa. Pensulele au zburat pe sine. Nu le mai pot recupera. Strang ce se poate si ma intorc oftand. O fetita, una din cele doua care a dat epste mine a venit si mi-a zambit politicos cu un zambet inocent. Eu ma stramb putin adaugand: "Mda... nu-i nimic." Copilei ii dispare zambetul de pe fata. Pleaca pana la mama ei. Se intoarce inapoi si-mi da o pensula neagra cu niste fete zambitoare imprimate pe ea. "Poftim" se adreseaza ea politicos. Eu ma aplec si o iau. Zambesc frumos. "Multumesc". Fetei ii apre din nou zambetul pe fata si pleaca la prietena ei. Parca pt o secunda uitasem de starea vremii. Ma intristez la loc.

Uite ca vine metroul. Ma urc in el. Hey... Uite-o pe Miruna. A ba nu. Nu e ea. Offf....iarasi merg singura. Intra o doamna cu un copil si sta langa mine. Se aseaza pe scaun. Copilul era intr-un scaun cu rotile. Probabil era paralizat. "Asta mai imi terbuia. Sa mai vad si chesti de genu sa ma deprim si mai tare." Copilul se adreseaza mamei:

-Mami? De ce nu e soare?

-Pt. ca ploua.

-De ce ploua?

-Pt ca plang ingerii

-Plang? Dar eu vreau sa zambeasca.

-De ce ai vera tu sa zambeasca?

-Pt.mine

"EU:Doar esti paralizat intr-un scaun cu rotile....De ce vrei sa zambeasca"

-Sunt sanatos si vreau sa invat. O sa excelez la vioara si o sa cant intr-o orchestra mare. La scoala am note mari. De ce sa nu zambesc?

Mama ramane uimita si sta o secunda sa se gandeasca.

-Ai dreptate dragul meu.

Eu nu mai stiam ce sa zic. Imi schimb perspectiva vietii de acum inainte. Copilul intoarce capul spre mine:

-Nu mai fi trista. Ingerii iti zambesc

Cobor din metrou. Soarele stralucea cu putere pe cer. Ziua asta imi zambeste:)

Unde merg sufletele florilor decedate?

Astazi lenevesc. Nu mai am chef sa gandesc. Vreau sa uit de probleme, de tine, de mine, de berea aruncata langa mine, de soarele acesta cald,de fluturii care lenevesc odata cu mine... De tot. E simplu... Nu e greu sa lenevesti. Imi place. Vad fluturi dansand tango in aer. Domnitele fac plecaciuni elegante, fluturand bine dantela rochilor. Niste paienjeni impletesc un tricou pentru bunica. Licuricii s-au decis sa-i scrie si scrisoare. Nu conteaza, sa fie semnata Monica. Si iarasi mai trag cate un ochi la berea aia care sta acolo. Las berea rece sa se incalzeasca in nisipul cald. De fapt nu e nisip, l-am adus de acasa doar ca sa aiba berea unde sa se incalzeasca. Si iarasi stau si am gandesc. Poate am lenevit prea mult, sau e prea putin si nu constientizez? E prea mult, mult prea mult. Ma ridic in fund. admir privelistea. Asa ceva nu se vede in fiecare zi. Iarba multa, copacii infloriti, fluturi dansand, parca ar fi primavara. E frumos pe terasa blocului. Nici nu mai vad blocurile vecine de padurea care a crescut la marginea blocului. Mereu am vrut sa ma catar in copacii aia. Niciodata nu mi-am gasit curajul. Deseori oamenii care stau in capcii acestia se trezesc ca ajung sa leneveasca intinsi pe asfaltul atre si rece. Cred ca o sa-mi gasesc curajul.Dar nu azi. Chiar nu vreau azi. Azi mi-e prea lene. Ma uit la flori. Una singura sta si sufera in tacere. Nu are petale rosii ca celelalte flori. Ea le are mov. Sta si plange singura si nimeni nu o baga in seama. Nu le mai pasa. Culoarea mov e de sezonul trecut. Acum e la moda cea rosie. Saraca floare vrea sa moara. O iau si o rup din radacini. Stau si vorbesc cu ea. Ma roaga sa o arunc. Ca nu mai are pentru ce sa traiasca. O arunc. Oricum ce sa fac cu ea? Mai bine iau una rosie. Apoi ma gandesc... O iau si o ingop din pamant. Imi dau hanoracul rosu jos si raman intr-un tricou mov. Florile rosii mor de ciuda. Floarea mov va invia sezonul viitor cand movul va fi din nou al moda. Dar oricum...pana sezonul viitor unde se duc sufletele florilor decedate? Oricum... condoleante

Fapt divers

De curand am stat si am analizat intreaga banalitate a existentei mele. Toata viata mea a fost o adunatura de "bullshit-uri" de care nimanui nu ii pasa. Nu-i pasa? Sau da? Poate ca nu... Cu siguranta ca nu... Dar poate totusi...

Sper tot timpul ca va veni un inger salvator la mine. Nu vreau un inger imbracat in alb cu parul lung si blond si aducand fericire. Nu. Vreau un inger care sa ma inteleaga. Deci clar nu va fi unul fericit. Vreau un inger care a mai suferit. Doar asa va intelege prin ce trec eu acum.

In clipa de fata mi-as dori sa plang. Nu pot. De ce? Nu stiu. Simt doar ca lacrimile imi stau in gat. Am aceeasi senzatie mai tot timpul. E normal? Probabil nu... Sunt cam ciudata si o recunosc. Dar nu vreau sa ma schimb. Imi place asa. Sunt ciudata care o cunosc.

Si in clipa de fata vorbesc ciudat. Vorbesc despre viata mea de parca s-ar termina maine. Nu, nu mor. Nu e atat de simplu. Nimic nu-i simplu. Nici macar un "Te iubesc" or cat de sincer ar fi nu ami e asa de simplu. Am ajuns sa spun tuturor persoanelor "te iubesc", in afara de persoana la care tin cel mai mult? De ce? Nu stiu. Mereu ma inttreb cate ceva. Si nu intreb orice, intreb ce e mai greu. Si raspunsul e mereu acelasi: " Nu stiu".

In clipa de fata nu mai am ncii o intrebare. Prin minte imi trec doar raspunsuri. Am raspunsul miraculos chiar in minte. Il tin acolo strans de mult timp. Niciodata nu i-am dat drumul. Dar acum,cred ca ar fi timpul...

Sa fiu pe platoul unui munte, unde e bezna totala. Singura lumina sa fie cea a Lunii. Lumina aurie cu o aura fantomatica, aproape infricosatoare. Sa fie foarte frig. Aproximativ 5 grade, si sa fiu imbracata doar in apntaloni scurti si tricou. Sa simt cum aerul rece imi inunda palmanii. Sa urlu pana epuizez. Sa ma descarc total. Apoi, dupa ce sunt calma, sa ma inting pe iarba rece si uda. Sa simt cum picaturile de ploaie cad pe fata odata cu lacrimile. Sa ma sting incet, incet. Fara suferinta, fara greutate.

Ma trezesc brusc. Sunt in acelasi loc de unde am plecat. In camera mea, stand intinsa in pat. Nu am pelcat nicaieri. Doar... am visat. Apoi suna telefonul. O voce mecanica imi spune: "puteti alege sa stati toata viata aici sau puteti alege optiunea de iesire rapida". Intorcandu-ma spre geam ma uit si vad acel loc. M a sui pe geam uitand ca stau la 4 si daca ma arunc as putea sa mor. Nimic nu mai conta. Puteam in sfarsit sa ies, sa scap. Dar am zis "NU!". Nu, nu o sa mor. Nu acum!

Suferinta privitului in oglinda...

Tocmai am rupt cateva foi in care imi urlam suferinta nevinovata; de ce nevinovata? Nu eram in stare sa vad oglinda, oglinda de care am fugit toata viata, acea oglinda care ma arata pe mine exact ca mine. Am fugit mereu pana azi. Azi am decis sa privesc, sa recunosc, sa vad cu adevarat.Am plans destul pentru Ea, nu stiu nici daca mai merita, nici daca e bine, nici macar daca mai plang cu adevarat sau este doar un impulsul inertiei. La urma urmei ce este durerea, ce este durerea mea, inversul fericirii am auzit eu pe undeva. Dar eu am fost vreo-data fericit. Da! Cand eram cu Ea, langa Ea.Dar nu mai plang, mi-au secat si lacrimile si suferinta disperarile, tot. Sufletul meu acum ma impinge spre o noua lume. O lume noua de care scapasem cand am cunoscut-o pe ea. Ma intreb daca e bine, nu, nu e bine, dar de data asta nu am motive sa imi pese. Ma indrept spre nudul acelui lumi fara a ma chinui sa-i caut un sens vietii mele, oricum nu am niciunul si oricum doar nebunii cauta sensuri.Cine este Ea? Intr-adevar o intrebare buna si cu adevarat inteligenta. Ea este Ea. E sufletul acela ce nu am fost eu niciodata, copilul din mine ce l-am ucis cu bestialitate acum mult timp. E speciala zic eu, dar nu stiu cine este. Nu o cunosc cum nu am cunoscut-o niciodata.Am stat in bratele ei, i-am simtit respiratia, tremurul lasciv al trupului si-mi placea. Mi-am eliberat sufletul langa Ea, am simtit cu adevarat. Totul insa a trecut. Nu ma voi plange de nimic si asa nu ma asculta nimeni.De ce m-am despartit? Sunt sigur ca eu sunt vinovatul si imi pare rau. Numai eu si cu Ea stim cu adevarat cat am suferit si mai arde in mine acea flacara a durerii. Initial am zis ca Ea e vinovata ca ea nu a stiut sa ma inteleaga, apoi am zis ca nu mai am importanta cine e vinovatul. Acum zis: eu sunt vinovatul. Nu am stiut sa vad dincolo de lume, ce mi-o creasem, am trait prea mult cu ochii aruncati in trecutul tembros. Am gresit cand am vorbit prea deschis de pacatele mele. Pacatele sunt pentru ingeri, nu pentru oameni ca mine. Cum mie imi ia ingrozitor de mult timp sa iert si cum nu uit niciodata asa sunt si altii.Mereu ziceam ca altii sunt vinovati, altii ... nu am stiut sa privesc in oglinda in mandria mea si in egosimul meu am piedut-o.Cum ziceam nu mai plang, ce rost ar mai avea? M-am resemnat si incep sa imi cladesc o noua lume, sper ca mult mai buna. O lume in care nu mai iert pe nimeni si nu mai inghit nimic, nici pe mine. Cine greseste trebuie sa plateasca indiferent de pret.Incerc sa imi omogenizez gandurile, ideile, probabil o sa vorbesc si cu Ea, nu ca sa-i cer impacarea, nu o merit, ci doar ca sa-mi cer iertare. Am auzit ca este bine sa ne aducem aminte momentele frumoase. Dar nu se poate sa ne amintim doar de acele clipe, viata e legata de la o clipa la alta doar copii cred ca totul e frumos, si nu au amintiri.Eu am amintiri de toate culorile dar sunt numai amintiri. Asta am inteles azi.

~Pt fratele meu(nici nu ma astept sa inteleaga)~