Scame de fluture

Sunt fluturi. Întotdeauna au fost fluturi şi câteva bătăi uşoare din aripi. Pentru că există în fiecare gest al nostru, în oricare tip de mimică a feţei nu putem decât să fim mulţumiţi până la refuzul de a trăi alături de umbrele lor sub pielea noastră. Dacă există cu adevărat atunci înseamnă că suntem atât de aproape de a ne reconsidera viaţa şi cursul atât de banal al fiecărei ore încât mai bine am merge la medic şi i-am cere un tratament împotriva oboselii. Stau într-un fotoliu ponosit şi privesc tavanul camerei o sută douăzeci şi trei. E trist. Am văzut până acum două zile un fluture uriaş care-mi aducea de fiecare dată bucăţi de cretă. Îi mulţumeam şi începeam împreună să trasăm linii, apoi cercuri, pentru ca în final să ajungem la picturi suprarealiste sau la ceva asemănător. Ne-am împrietenit şi de fiecare dată simţeam nevoia să-l văd lângă mine măcar câteva secunde. O secundă a devenit apoi o clipă de fericire şi atunci am ştiut pentru prima dată că a ţine între palmele tale un fluture, fie uriaş sau numai cât o boabă de fasole, este un dat existenţial. Mă rugam în fiecare seară, uneori şi noapte, când datorită somniferelor care nu-şi făcuseră încă simţită prezenţa, mă puneam pe parchetul rece şi făceam sute, uneori ajungeam la mii de plecăciuni în faţa fecioarei cu aripile întinse până dincolo de rama tabloului către infinit. Mă întrebam dacă infinitul este rotund şi puţin atins de flăcările focului ce arde în crematoriul camerei de primit oaspeţi, pentru că atunci, aşa îmi imaginam, aş putea să tind către lumea îngerilor şi aşa aş putea să înţeleg cum se face că din fluturi nu se nasc niciodată oameni şi nici invers. A început să plouă tare şi fluturele nu a venit să mă viziteze nici astăzi. Stau într-un scaun cu rotile şi am pe genunchi câteva fotografii vechi, atât de vechi încât albul de pe marginile lor a devenit un fel de culoare ce nu s-a mai văzut decât atunci când sunt incineraţi morţii. Le ţin între degete şi parcă nu sunt eu acolo, am senzaţia că dacă le-aş strânge la piept s-ar preface în cenuşă. Mă uit la ele şi nu ştiu dacă nu cumva mă regăsesc în alt timp şi altă istorie pare a se contura. O altă poveste, simplă şi confuză. Scriu în continuare pe-un perete alb câteva semne. Nu sunt linii, nici cercuri. Sunt semne pragmatice sau poate că doar sunt urme ale cuiva ce s-a jucat cândva de-a v-aţi ascunselea. Triste şi încercănate de moarte. Stau şi parcă nu-mi mai simt picioarele. Aştept fluturele de noapte să vină şi să-mi străpungă până la os viermele acesta care mi-a intrat în oase şi care nu-mi dă pace. Aştept de-atâta timp să vină şi să-mi şoptească la ureche cuvinte pline de suspans, eliberându-mi cancerul din măduva spinării şi făcând să tresalte inima de bucuria morţii. Stau în continuare în scaunul cu rotile şi mâzgălesc pe acel perete, mereu acelaşi perete alb, semne şi aştept să vină noapte şi să înceapă iar să-mi roadă oasele câinii din faţa spitalului în care sunt anesteziat de trei sau chiar patru ori pe zi. Nu ştiu dacă sunt bolnav de ceva sau dacă doar mă prefac ca să-mi pun capăt zilelor pentru că a trăi fără prezenţa acestui fluture uriaş este un chin mai mare decât acela de a te arunca în ceea ce se cheamă hău. E rece acolo şi plouă mai tot timpul şi pe deasupra noaptea se aruncă cu coji de seminţe în pacienţi, aşa ca la bal mascat cu necunoscuţi, nu ştii cine te ia în braţe şi te strânge la piept făcându-te să uiţi pentru prima dată că stai într-un scaun cu rotile şi decojeşti seminţe. Iartă-mă, tu nu decojeşti seminţe. Tu, atunci când ai rezerve de cretă, scrii ceva pe acel perete alb, semne. Scriu semne pentru că nu pot să mă rup de fluture, aştept să revină la mine şi să ne continuăm povestea aşa cum ştim noi mai bine. Dacă a plecat pentru totdeauna înseamnă că nu a ţinut deloc la mine şi că, de fapt, nu dorea decât să mă facă să cred că nu sunt bolnav şi că dacă stau într-un scaun cu rotile e pentru că aşa e mai bine pentru a învinge boala de care sufăr. Simt acum când pendula bate ora 11.30 că începe să se mişte ceva în mine. A început, îmi spun. Aşa începe de fiecare dată. Ca într-un joc de-a uite durerea, nu e durerea, pentru ca apoi să se mişte în ritmuri din cele mai diverse până ajunge la ceea ce numim cancer. De ce există fluturi? Mă întreb de câteva zeci de ori pe zi. Fac acest lucru pentru că de fiecare dată mă plictisesc aşteptând fluturele de noapte să vină şi să se aşeze pe umărul meu. Aştept să vină să începem să desenăm semne. Tot timpul semne. Aşa, de dragul de a ne ocupa spaţiul dintre vene.