Întâmplarea asta a ta… Îmi aminteşte de ceva ce am păţit eu însumi cu ceva ani în urmă. Să fi fost acum vreo opt ani… Nici acum nu înţeleg ce s-a întâmplat. Unele lucruri nu merită sau nu trebuie înţelese, doar savurate… Nu trebuie să înţelegi vreun mesaj ascuns în ploaie ca să te bucuri de ea după secetă şi nici pe Ioana nu a trebuit să o înţeleg… Zâmbeşti degeaba, ştii şi tu asta.
Acum că stau să mă gândesc, am trecut pe lângă multe lucruri fără să le privesc decât fugar, mereu distras. Nu am întors capul niciodată decât după o femeie frumoasă sau după o maşină străină şi m-am amăgit spunând că sunt „realist” când realitatea nu pot nici acum să o văd în adevărata ei complexitate. E cumplit să realizezi propria ta simplitate, propria ta limitare psihică… La început nu am vrut să accept faptul că mă înşelasem, însă a trebuit să îmi recunosc înfrângerea ca să pot spera la o victorie. Dar să revenim la acea întâmplare.
Ei bine, nu eram atunci decât un puştan care promitea să devină un îndemânatic fotograf. După cum vezi, nu am ajuns. Într-o zi mă întorceam de la magazinul de unde îmi luam filme cu buzunarele pline. Cred că eram destul de fericit. Nu ţin minte exact decât că fluieram o melodie destul de cunoscută pe atunci şi că îmi mirosea a pâine proaspătă de la fabrica din apropiere. În acea zi micul meu cartier era liniştit. Vuietul specific Bucureştiului nu se auzea până acolo şi un sentiment de pace umplea străzile prăfuite. Cu alte cuvinte mă simţeam „bine”. Cotind pe lângă un corcoduş din care o bătrână încerca să îşi dea jos nepoţii un om m-a întrebat cât era ceasul. Nu pot spune acum decât că era trecut de prânz şi că multă lume îşi dormea somnul de duminică sau petrecea în linişte. De undeva se auzea vag un pian cântând o melodie tristă. O ţin minte şi acum, o cunosc de undeva şi totuşi nu îmi dau seama ce melodie este. Straniu… Unele lucruri par să fie venite dintr-o pustietate de peste mări şi oceane, dincolo de cer… Unii oameni se mulţumesc să spună că „li se pare” sau trec totul în glumă, dar sentimentul că totul a mai existat odată, că faptele tale ar putea fi stabilite şi tu legat la ochi pentru a nu vedea decât ce trebuie să vezi… e, cel puţin pentru mine, înfiorător. Aştept uneori să se întâmple o mare minune şi să mă trezesc din vis, să uit că am existat vreodată, că am mers la şcoală vreodată cu tema nefăcută, că am băut o bere cu tine, că am luat peste nouă la examen la română… Să îmi reiau viaţa obişnuită din lumea reală şi să uit că a existat vreodată un Pământ, că acolo trăiau fiinţe stranii care se omorau între ele şi că m-au făcut să sufăr sau că le-am urât vreodată…
Şi, cum mergeam pe strada atât de familiară mie, nu ştiu de unde a apărut un băiat care vindea ciocolată. Ţipa în gura mare dar nimeni nu venea să cumpere. Numărându-mi banii am observat că se depărtase atât de mult că abia i se mai auzea vocea răguşită, aşa că am luat-o la fugă. Am trecut de casa cu balcon înflorit dincolo de care nu mersesem până atunci niciodată, făcând eforturi crescânde să aud glasul vânzătorului. Un vânt lin adia, stârnind praful pe strada cu garduri din ce în ce mai înalte. În cele din urmă glasul pieri, iar băiatul nu mai era de văzut. Am înjurat înciudat şi m-am oprit ca să îmi mai trag sufletul. Am privit atunci pentru prima oară casele ce mă înconjurau: erau toate inexplicabil de înalte, cu ferestre mari, sobre, şi pereţi crăpaţi de mângâierea dureroasă a timpului ce trecuse peste ei. Prin ferestrele sparte ale uneia dintre ele se vedea un pian. Am hotărât atunci să transform eşecul într-o experienţă interesantă şi am încercat poarta, aşteptând să aud o voce supărată sau un lătrat de câine, deşi ştiam bine că nu era nimeni în curte. Spre mirarea mea, poarta s-a deschis aproape singură, împotrivindu-se doar printr-un asurzitor scârţâit. Aruncând o privire prin curte, m-am putut asigura că era, sau mai bine spus fusese, proprietatea unor oameni înstăriţi. Citroen-ul degradat de lângă zid era cea mai bună dovadă în favoarea descoperirii mele. Însă eu voiam să îmi pun la încercare priceperea muzicală, având în vedere că nu mai cântasem la pian de mult timp. Clanţa a coborât lin iar uşa deschisă a descoperit ochilor mei un hol claustrofobic ce dădea într-o încăpere spaţioasă. În mijlocul încăperii se afla o masă, iar de-a lungul zidurilor erau aşezate, unele peste altele, cărţi… Sute, poate mii de cărţi! Mi-am pişcat obrazul să mă asigur că nu visez şi am început a cotrobăi printre ele, îndepărtând cu mâinile pânzele de păianjen vechi de zeci de ani, trezind la viaţă pagini care zăcuseră în linişte mult prea mult timp. Atunci ştiu sigur că eram fericit. Am pierdut atunci numărul minutelor – ar putea să fi fost chiar ore, răsfoind tomuri de care nu mai auzisem niciodată, fascinante însă în vechimea şi poveştile lor…
Însă, cum nimic nu este etern în lumea oamenilor, momentul s-a năruit brusc. Ochii mei se îndreptaseră fără voia mea spre singura carte de pe masă. Era un volum verde, cu un titlu auriu scris cu simboluri ciudate. Cărţile care îmi provocaseră euforia cu câteva minute mai devreme se prăbuşiră pe podeaua de piatră, detronate de o temniţă a secretelor şi mai fascinantă. Nu ştiu ce mă apucase, am început să dau paginile una după alta, nervos, până când, inexplicabil, am ajuns la o pagină în al cărei colţ îndoit de mâini necunoscute mie era trecut un număr sfârşit în cifra unu. Eram sigur că mai văzusem pagina înainte şi m-am grăbit să răsfoiesc iar cartea ca să o găsesc. Prima încercare m-a adus iar la pagina blestemată. A doua nu a mai dezvăluit-o nici pe aceasta. Deveneam agitat şi degetele mele tremurânde au întors o pagină pe care mi-am dorit imediat după aceea să nu o fi văzut.
Par să fabulez, însă tot ce îţi povestesc ţie acum este adevărat. Cel puţin la acea vârstă a fost real, însă nu cred că eram atât de imatur cât să îmi imaginez toate astea. Uneori mă cutremur la gândul că experienţa s-ar putea repeta şi nu ştiu dacă mă cutremur ca de un miracol dorit sau de o tragedie pe care aş dori să o uit. După atâţi ani ceea ce am simţit şi am vâzut este oarecum confuz, mai ales dacă luăm în seamă împrejurările în care s-a petrecut faptul acesta… Nu am mai vorbit nimănui despre acest lucru pentru că nu m-ar fi crezut. Sper să înţelegi faptul că sunt un om căruia îi place să fie privit ca toţi ceilalţi, fără să se străduiască să pară deosebit în vreun fel…
Dar cum văd că, în aşteptare, ai rupt ţigara, te invit să iei una din pachetul meu şi continuu. Am citit de zeci de ori cuvintele scrise cu o substanţă neagră-gălbuie pe cuprinsul a două pagini netipărite. Nu am reuşit să înţeleg atunci, iar acum e prea târziu… „Am cules cărbuni din mina de diamant”… Nu ştiu ce îţi spun ţie cuvintele astea… Pe mine m-au îngrozit într-un mod inexplicabil atunci. Am încercat să întorc paginile şi am găsit alte cuvinte, scrise la fel. Nu am mai citit. Mintea mea probabil că a simţit de atunci agonia unei morţi psihice ce acum e mai aproape ca niciodată şi nu a vrut să accepte adevărul. Nu mă simt vinovat. Aşa ar fi făcut şi alte miliarde de oameni în locul meu, aşa că nu sunt un mişel de excepţie. De fapt, nu este chiar nimic la mine care să fie excepţional, e doar o iluzie cu care mă hrănesc zilnic şi cu care îmi potolesc setea de moarte… Am fugit pe coridoare până m-am trezit în faţa pianului pe care îl văzusem de afară. Mi-am trosnit degetele şi am încercat câteva acorduri… Era, spre suprema mea surprindere, acordat. Am început să cânt una dintre puţinele melodii pe care le cunoşteam şi, pe măsură ce îmi simţeam mâinile tot mai libere deasupra claviaturii, o spaimă imposibil de descris creştea în sufletul meu, ca şi cum aş fi readus la viaţă o creatură malefică de o putere apocaliptică. Atât de mic în oraşul cu multe blocuri, cu străzi zgomotase şi oameni grăbiţi, mă simţeam atunci puternic. Puternic însă nu aici, ci într-o realitate unică, ruptă de visul vieţii pământeşti, o realitate a aştrilor şi a idealurilor pe care nu le mai cunoscusem niciodată. Când m-am oprit, mă simţeam ameţit, ca şi cum ceva m-ar fi lovit puternic în bărbie.
Ţin şi acum minte cum, coborând de la etaj pe alte scări, am intrat într-o cameră de lucru, cu documente prăfuite de ani şi raze de soare apunând prin ferestrele mari, cu perdele albe. În capătul celălalt al camerei am putut să văd o uşă de sticlă ce dădea într-o grădină. Am păşit, fără să mai fac efortul de a mă întreba cine a avut grijă de florile cu parfum îmbătător. Pur şi simplu mă pierdusem în acea vrajă pe care nobilii obsedaţi de averi nu au timp să o trăiască…
Când m-am dezmeticit am constatat cu spaimă că mă rătăcisem. Orice alee pe care apucam ducea către lac şi raza mea vizuală era limitată de gardul viu crescut peste măsură. Obosit, speriat şi indignat m-am aşezat pe mal, dând deoparte stuful ca să pot vedea apa limpede din mijloc. Am avut impresia că eram zgâriat pe faţă şi am vrut să mă privesc în oglinda apei. Am tresărit atunci văzând mâna întunecată care ieşise din apă şi mă prinsese de guler, numai ca imediat apoi să mă pomenesc zvârcolindu-mă în apa murdară. Am ieşit şi m-am descălţat, curăţându-mi teneşii de noroiul din cauza căruia mă prăvălisem. Mi-am văzut atunci, pentru un moment, faţa în apă şi m-am mirat de aspectul pe care apa din păr mi-o dădea… Păream… cum să zic?… matur… Atunci am văzut-o şi pe ea. În rochie străvezie, cu părul negru căzându-i în exotice cascade pe umeri, palidă ca şi cum sângele nu i-ar fi umplut niciodată obrajii netezi. Nu mai ştiu ce am zis, nici măcar dacă într-adevăr am zis ceva. Ştiu numai că mi-a întins mâna ei molatecă, fantomatică parcă, şi, apucând-o, am constatat că nu mai eram ud. Am mers împreună spre o bancă din parcul devenit dintr-o dată vast şi, aşezându-mă lângă ea, i-am simţit capul pe umărul meu. A grăit cu o voce atât de liniştită, atât de umană şi de angelică în acelaşi timp… M-a rugat să îi povestesc cum am ajuns acolo şi unde am învăţat să cânt la pian, însă oricât de mult am rugat-o nu a vrut să îmi spună nimic despre ea – „La ce bun? Mulţumeşte-te să mă numeşti tu…”. Mi-a destăinuit însă că mă căutase, că tremurase mult timp în singurătatea ei şi că acum se simţea completă. „Nu vei pleca, nu?”, mă întreba aproape cu lacrimi în ochii ei atât de goi… M-am auzit chemat… Mama mea stătea câţiva paşi mai departe şi mă chema. Nu a părut să audă atunci când i-am spus că mai sunt cu cineva, aşa că m-am îndreptat spre ea…
Am simţit căldura sobei şi apoi palma mamei lovindu-mi cu putere obrazul: „Eu şi taică-tău ne-am făcut atâtea griji pentru tine, golane!”. Am căutat a doua zi casa. Nu am mai găsit-o… Starda se înfunda câteva case mai departe de balconul înflorit…
***
Pletosul îşi aprinse o ţigară şi oftă, tăcând. Celălalt îl privea încă, gânditor, prin fumul de ţigară ce plutea în toată Lăptăria lui Enache. Nu ştiu ce gândea el, dar auzisem destul… Destul cât să îmi pară rău…
.jpg)
...e din ce in ce mai greu sa respir aerul rece si incarcat de afara. Nu mai pot sa deschid ochii. Mi-e frica. Nu mai vreau sa te vad. Te rog pleaca... 
.jpg)
