Noaptea mortii mele

Nu stiu cum, dar imi dadusem seama ca am facut infarct. Stiam sigur ca nu imi batea inima si ma gandeam ingrozit la ce se intampla. Nu mai aveam nici macar puterea sa tip. De fapt... Am realizat ca atunci cand am ajuns la trepidanta concluzie, faptul era deja consumat: eram mort. Nu mai simteam nici un fel de durere, nici vreo vibratie sufleteasca, doar o liniste din care ma miram din ce in ce mai putin.

Puteam privi in jur, atat cat imi permitea pozitia in care imi intepenise capul. O vedeam pe mama plangand langa mine si o auzeam din cand in cand suspinand printre lacrimi... As fi vrut sa pot zambi, sa o asigur ca totul e bine, dar expresia glaciala se incapatana sa se tina de fata mea. Ma obisnuiam tot mai mult cu acea stare, insa inca imi puneam intrebari stupide ca "de ce vad? Nu am ochii inchisi?", uitand mereu ca astfel de reguli erau uitate de mult pt. mn. Atunci am realizat ca nu eram atat de limitat pe cat as fi fost tentat sa cred... Trupul a oftat fara mine si mama a izbucnit intr-un nou hohot de plans. Mai mult, am simtit atunci ca nu mai suport sa stau asa si, prinzand curaj, m-am ridicat in capul oaselor. Nu era greu de fel, am constatat. Mai mult, nu mai caram dupa mine trupul pe care il uram atat. M-am ridicat in picioare si am pasit in hol...

Sprijinita cu coatele de masa din bucatarie si cu ochi in palme sora-mea baiguia din cand in cand cate ceva logodnicului ei, care incerca sa o linisteasca. Si doar le-am spus sa nu ma boceasca!... Macar de ar tine minte ce le-am spus in legatura cu hainele - pe atunci inca ma mai minteau ca am sa traiesc - si sa nu ma imbrace in costumul ala in care arat atat de caraghios. Mai bine blugii si hanoracul cu Placebo; mult mai bine, asa vreau sa fiu tinut minte.

De lasat, nu am avut ce lasa; scrisul a fost singura mea avere, daca un baietan de 16 ani poate avea o avere... Dar am lasat asta pe alta data si, fara sa stiu de ce, am iesit in strada bantuita de glasuri. Eram acum imbracat dupa propriul gust fara sa-mi fie prea cald sau prea frig. Treceau pe strada oameni care nici nu ma vedeau si atunci mi-am dat seama ca nici fumul albastru, al cerului nocturn, instelat, nu le era vizibil. Asa ca "fumul" a inceput sa se miste si el si, manat de o inumana si staruitoare curiozitate, l-am urmat.

Am ajuns in curand la lac. Faptul ar fi fost cu siguranta unul banal daca nu as fi fost in acea stare noua si fascinanta. Nu se poate spune ca ma mai tem prea tare. Nici nu fusese nevoie sa alerg tot drumul, fumul ma ridicase dupa el, ca un prieten de o viata, coborandu-ma apoi la destinatie. Am mers o vreme pe malul lacului, fara sa ma gandesc la nimic in special. Imi parea rau ca nu am ajuns sa cant alutari de Ioana, care reusise, dupa lungi si sustinute eforturi sa isi cumpere o chitara electrica, insa ma consolam la gandul ca va gasi mai mult ca sigur un chitarist mai bun ca mine...

Am intors capul spre un punct luminos pe apa lacului, nu foarte aproape de locul unde ma aflam. De acolo rasunau din noapte ecouri cristaline... voci... Nu puteam insa deslusi nimic din ce ziceau. Am grabit pasul,calcand fara sa ma scufund in apa linistita, punctul s-a marit, lumina m-a cuprins in dulce durere si... am calcat pe podeaua a;ba de marmura...Stateam in fata unuio domn carunt, foarte bine imbracat, ce tinea in mana o carte cu multe file. Inainte sa apuc sa-l intreb ceva am inghetat, poapte pt. prima oara in acea noapte, de frica. In spatele, stanga si dreapta mea rasunau voci. Erau ei, invitatii, desi nu ii puteam vedea. Unii vorbeau, susuteau ca la barfa, altii suspinau prelung, emotionati. Atunci s-a desprins dintre toti un glas conscut:

- Vine mireasa!

Si toti au tacut. Din umbre, cu rochia neagra, cu manecile ca de vara, cu parul cazut intr-o docilitate pe umeri, a aparut si ea. Privea in pamant, asa ca, fara sa vreau, am staruit cu ochii asupra taieturilor ciudate de pe brate... Nu stiu cat a tinut asta, insa imediat dupa aceea privirile ni s-au intalnit, nucandu-si luminile de la una la alta. Zambea delicat cum nu mai vazusem niciodata o fata zambind. Ingerul facu incet cativa pasi catre mine - ii simteam acum parfumul fin de trandafiri, si sopti in aerul racoros al noptii:

-E umpic trist ca ne intalnim abia acum iubitule...

Mainile ni s-au imbratisat aproape singure si preotul a inceput a citi intr-o limba pe care nu o mai auzisem pana atunci din cartea cu multe file. La un moment dat se opri, privind cu o oarecare nervozitate catre noi... "Da", am raspuns in acelasi timp si, potrivindu-si mai bine ochelasii pe nas, intreba pe intelesul meu:

-Pt. vesnicie?

Ea tresari:

-Mai poti inca sa te intorci...

Nu intrelegeam cum m-as fi putut intoarce, dar am privit o clipa in urma. Negura. Doar negura. Apoi in ochii ei...

-Pt vesnicie...