Ziua zambeste:)

Astazi e o zi mohorata... Sta sa ploua. Asdaltul e inca rece si ud de la ploaia de aseara. Lumea merge mofturoasa catre serviciu: inca o zi pe ploaie asteptand tramvaiul. Nici eu nus unt prea incantata de starea vremii. Ziua asta e nasoala. Trebuie sa mai plec si al scoala. Of... macar o raza de soare de ar veni. Dar n-am eu norocul. Ziua asta e distrusa deja. Astept metroul. Niste copii alergand dau din greseala peste mine si-mi rastoara punga cu tempera. Injur in gandul meu nervoasa. Pensulele au zburat pe sine. Nu le mai pot recupera. Strang ce se poate si ma intorc oftand. O fetita, una din cele doua care a dat epste mine a venit si mi-a zambit politicos cu un zambet inocent. Eu ma stramb putin adaugand: "Mda... nu-i nimic." Copilei ii dispare zambetul de pe fata. Pleaca pana la mama ei. Se intoarce inapoi si-mi da o pensula neagra cu niste fete zambitoare imprimate pe ea. "Poftim" se adreseaza ea politicos. Eu ma aplec si o iau. Zambesc frumos. "Multumesc". Fetei ii apre din nou zambetul pe fata si pleaca la prietena ei. Parca pt o secunda uitasem de starea vremii. Ma intristez la loc.

Uite ca vine metroul. Ma urc in el. Hey... Uite-o pe Miruna. A ba nu. Nu e ea. Offf....iarasi merg singura. Intra o doamna cu un copil si sta langa mine. Se aseaza pe scaun. Copilul era intr-un scaun cu rotile. Probabil era paralizat. "Asta mai imi terbuia. Sa mai vad si chesti de genu sa ma deprim si mai tare." Copilul se adreseaza mamei:

-Mami? De ce nu e soare?

-Pt. ca ploua.

-De ce ploua?

-Pt ca plang ingerii

-Plang? Dar eu vreau sa zambeasca.

-De ce ai vera tu sa zambeasca?

-Pt.mine

"EU:Doar esti paralizat intr-un scaun cu rotile....De ce vrei sa zambeasca"

-Sunt sanatos si vreau sa invat. O sa excelez la vioara si o sa cant intr-o orchestra mare. La scoala am note mari. De ce sa nu zambesc?

Mama ramane uimita si sta o secunda sa se gandeasca.

-Ai dreptate dragul meu.

Eu nu mai stiam ce sa zic. Imi schimb perspectiva vietii de acum inainte. Copilul intoarce capul spre mine:

-Nu mai fi trista. Ingerii iti zambesc

Cobor din metrou. Soarele stralucea cu putere pe cer. Ziua asta imi zambeste:)

Unde merg sufletele florilor decedate?

Astazi lenevesc. Nu mai am chef sa gandesc. Vreau sa uit de probleme, de tine, de mine, de berea aruncata langa mine, de soarele acesta cald,de fluturii care lenevesc odata cu mine... De tot. E simplu... Nu e greu sa lenevesti. Imi place. Vad fluturi dansand tango in aer. Domnitele fac plecaciuni elegante, fluturand bine dantela rochilor. Niste paienjeni impletesc un tricou pentru bunica. Licuricii s-au decis sa-i scrie si scrisoare. Nu conteaza, sa fie semnata Monica. Si iarasi mai trag cate un ochi la berea aia care sta acolo. Las berea rece sa se incalzeasca in nisipul cald. De fapt nu e nisip, l-am adus de acasa doar ca sa aiba berea unde sa se incalzeasca. Si iarasi stau si am gandesc. Poate am lenevit prea mult, sau e prea putin si nu constientizez? E prea mult, mult prea mult. Ma ridic in fund. admir privelistea. Asa ceva nu se vede in fiecare zi. Iarba multa, copacii infloriti, fluturi dansand, parca ar fi primavara. E frumos pe terasa blocului. Nici nu mai vad blocurile vecine de padurea care a crescut la marginea blocului. Mereu am vrut sa ma catar in copacii aia. Niciodata nu mi-am gasit curajul. Deseori oamenii care stau in capcii acestia se trezesc ca ajung sa leneveasca intinsi pe asfaltul atre si rece. Cred ca o sa-mi gasesc curajul.Dar nu azi. Chiar nu vreau azi. Azi mi-e prea lene. Ma uit la flori. Una singura sta si sufera in tacere. Nu are petale rosii ca celelalte flori. Ea le are mov. Sta si plange singura si nimeni nu o baga in seama. Nu le mai pasa. Culoarea mov e de sezonul trecut. Acum e la moda cea rosie. Saraca floare vrea sa moara. O iau si o rup din radacini. Stau si vorbesc cu ea. Ma roaga sa o arunc. Ca nu mai are pentru ce sa traiasca. O arunc. Oricum ce sa fac cu ea? Mai bine iau una rosie. Apoi ma gandesc... O iau si o ingop din pamant. Imi dau hanoracul rosu jos si raman intr-un tricou mov. Florile rosii mor de ciuda. Floarea mov va invia sezonul viitor cand movul va fi din nou al moda. Dar oricum...pana sezonul viitor unde se duc sufletele florilor decedate? Oricum... condoleante

Fapt divers

De curand am stat si am analizat intreaga banalitate a existentei mele. Toata viata mea a fost o adunatura de "bullshit-uri" de care nimanui nu ii pasa. Nu-i pasa? Sau da? Poate ca nu... Cu siguranta ca nu... Dar poate totusi...

Sper tot timpul ca va veni un inger salvator la mine. Nu vreau un inger imbracat in alb cu parul lung si blond si aducand fericire. Nu. Vreau un inger care sa ma inteleaga. Deci clar nu va fi unul fericit. Vreau un inger care a mai suferit. Doar asa va intelege prin ce trec eu acum.

In clipa de fata mi-as dori sa plang. Nu pot. De ce? Nu stiu. Simt doar ca lacrimile imi stau in gat. Am aceeasi senzatie mai tot timpul. E normal? Probabil nu... Sunt cam ciudata si o recunosc. Dar nu vreau sa ma schimb. Imi place asa. Sunt ciudata care o cunosc.

Si in clipa de fata vorbesc ciudat. Vorbesc despre viata mea de parca s-ar termina maine. Nu, nu mor. Nu e atat de simplu. Nimic nu-i simplu. Nici macar un "Te iubesc" or cat de sincer ar fi nu ami e asa de simplu. Am ajuns sa spun tuturor persoanelor "te iubesc", in afara de persoana la care tin cel mai mult? De ce? Nu stiu. Mereu ma inttreb cate ceva. Si nu intreb orice, intreb ce e mai greu. Si raspunsul e mereu acelasi: " Nu stiu".

In clipa de fata nu mai am ncii o intrebare. Prin minte imi trec doar raspunsuri. Am raspunsul miraculos chiar in minte. Il tin acolo strans de mult timp. Niciodata nu i-am dat drumul. Dar acum,cred ca ar fi timpul...

Sa fiu pe platoul unui munte, unde e bezna totala. Singura lumina sa fie cea a Lunii. Lumina aurie cu o aura fantomatica, aproape infricosatoare. Sa fie foarte frig. Aproximativ 5 grade, si sa fiu imbracata doar in apntaloni scurti si tricou. Sa simt cum aerul rece imi inunda palmanii. Sa urlu pana epuizez. Sa ma descarc total. Apoi, dupa ce sunt calma, sa ma inting pe iarba rece si uda. Sa simt cum picaturile de ploaie cad pe fata odata cu lacrimile. Sa ma sting incet, incet. Fara suferinta, fara greutate.

Ma trezesc brusc. Sunt in acelasi loc de unde am plecat. In camera mea, stand intinsa in pat. Nu am pelcat nicaieri. Doar... am visat. Apoi suna telefonul. O voce mecanica imi spune: "puteti alege sa stati toata viata aici sau puteti alege optiunea de iesire rapida". Intorcandu-ma spre geam ma uit si vad acel loc. M a sui pe geam uitand ca stau la 4 si daca ma arunc as putea sa mor. Nimic nu mai conta. Puteam in sfarsit sa ies, sa scap. Dar am zis "NU!". Nu, nu o sa mor. Nu acum!