Te trezeşti în toiul nopţii, cu luna albă şi rece luminând pădurea. E răcoare, aerul încărcat cu umezeală îţi desfată nările în timp ce te dezmeticeşti din urma căderii. Te uiţi în sus şi încerci să apreciezi distanţa – te-ai rostogolit pe puţin şaptezeci de metri… Sau ai visat? Curios că nu pui întrebări, deşi înfăţişarea mea îţi este cu siguranţă necunoscută. Îţi întind o mână şi te ridic, dojenindu-te: “Scoală, beţivule”. Voi aveţi o mare slăbiciune numită “ruşine”. Vă este frică să deveniţi penibili ori… slabi în ochii celorlaţi, încercaţi să le păreţi tuturor ceea ce nu sunteţi, tocmai de asta nu mă întrebi nimic, aşa cum nu au făcut nici alţii înaintea ta, de frică să nu afli vreun adevăr care să te doară. Dar voi sunteţi… atât de penibili şi atât de slabi!… Probabil că nici nu aţi fi supravieţuit până în acest moment dacă nu aţi fi fost apăraţi de realitate; aţi fi murit de ruşine! Eu nu am acest defect, sunt perfect conştient de calităţile şi de rolul meu, cât despre adevăr el mi-a fost mereu bun prieten. Din păcate (oare?) mi-e greu să cred că specia ta şi-l va alătura vreodată ca aliat şi nu ca duşman. Poate te consolează gândul că aşa este felul oamenilor, să se mintă duios; pe mine nu m-ar încălzi cu nimic… “Dar hai degrabă”, îţi spun şi pornim amândoi la drum prin întuneric. Merg în faţă, râzând pentru mine însumi, iar tu mă urmezi tăcut cu rucsacul noroit în spate. Ajungem în dreptul unui pârâu iar tu mă priveşti cu mirare. “De ce nu trecem?” mă întrebi; mă dau în lături iar tu înţelegi: trebuie să treci primul. Însă eziţi. Pârâul acesta are ceva ciudat în curgerea lui lină şi tăcută: e ceva strălucitor sub apele răcoroase, ceva care se unduieşte, se joacă şi te cheamă… Te apleci. „Deci?!”, te întreb nerăbdător. Au mai trecut atâţia ca tine şi toţi au făcut la fel. Nu voi putea niciodată spera a vă înţelege această fascinaţie pentru o oglindire nedistorsionată, şlefuită. „Ce s-a întâmplat cu mine?!”, exclami patetic pipăindu-ţi faţa. După estimările mâinilor tale cărnoase eşti încă viu. „Ce naiba mi-ai făcut?!”, continui. Cât de jenant trebuie să fie să îţi priveşti faţa distrusă oglindită în apă, să te vezi mort, totuşi mişcând, aici… Râd ca de o glumă bună. „Râd pentru că este o glumă”, îţi explic apoi. „Nu ţii minte nici oglinda asta? Cred că ar trebui să te duc la un doctor, mă îngrijorezi.” Desigur că nu vrei să vezi nici un doctor şi spui aproape gâtuit că totul e în ordine. De parcă ai avea de unde să ştii! Ha!
Lumina însă se concentrează într-un punct aproape de malul celălalt: o perlă! Desigur că ai avut halucinaţii din cauza băuturii… Ba chiar îţi aduci aminte că soţia ta tocmai de asta te-a urât atât; erai un beţiv. Şi obişnuia să poarte un colier cu o perlă… O ridici de acolo, din nămol, întrebându-te oare cine ar fi putut-o pierde, o ştergi cu batista ca pe un lucru preţios şi o vâri în buzunar, privindu-mă fix. Eşti acum de cealaltă parte a lacului.
– Ştii… Puteai să o laşi acolo…
– Ce?!… Pentru ce să o las?… E atât de frumoasă… Să o las în noro…
– Şi nu-i aşa că ai să o vinzi? Hm?
– …
– Hm?…
– Tu…
– Eu.
– Te cunosc de undeva…
– Dar normal. Fireşte că ţi-ai pierdut memoria. Suntem vechi prieteni.
– Vrei să îmi furi perla! E a mea! A MEA MĂ AUZI?!
