Scame de fluture

Sunt fluturi. Întotdeauna au fost fluturi şi câteva bătăi uşoare din aripi. Pentru că există în fiecare gest al nostru, în oricare tip de mimică a feţei nu putem decât să fim mulţumiţi până la refuzul de a trăi alături de umbrele lor sub pielea noastră. Dacă există cu adevărat atunci înseamnă că suntem atât de aproape de a ne reconsidera viaţa şi cursul atât de banal al fiecărei ore încât mai bine am merge la medic şi i-am cere un tratament împotriva oboselii. Stau într-un fotoliu ponosit şi privesc tavanul camerei o sută douăzeci şi trei. E trist. Am văzut până acum două zile un fluture uriaş care-mi aducea de fiecare dată bucăţi de cretă. Îi mulţumeam şi începeam împreună să trasăm linii, apoi cercuri, pentru ca în final să ajungem la picturi suprarealiste sau la ceva asemănător. Ne-am împrietenit şi de fiecare dată simţeam nevoia să-l văd lângă mine măcar câteva secunde. O secundă a devenit apoi o clipă de fericire şi atunci am ştiut pentru prima dată că a ţine între palmele tale un fluture, fie uriaş sau numai cât o boabă de fasole, este un dat existenţial. Mă rugam în fiecare seară, uneori şi noapte, când datorită somniferelor care nu-şi făcuseră încă simţită prezenţa, mă puneam pe parchetul rece şi făceam sute, uneori ajungeam la mii de plecăciuni în faţa fecioarei cu aripile întinse până dincolo de rama tabloului către infinit. Mă întrebam dacă infinitul este rotund şi puţin atins de flăcările focului ce arde în crematoriul camerei de primit oaspeţi, pentru că atunci, aşa îmi imaginam, aş putea să tind către lumea îngerilor şi aşa aş putea să înţeleg cum se face că din fluturi nu se nasc niciodată oameni şi nici invers. A început să plouă tare şi fluturele nu a venit să mă viziteze nici astăzi. Stau într-un scaun cu rotile şi am pe genunchi câteva fotografii vechi, atât de vechi încât albul de pe marginile lor a devenit un fel de culoare ce nu s-a mai văzut decât atunci când sunt incineraţi morţii. Le ţin între degete şi parcă nu sunt eu acolo, am senzaţia că dacă le-aş strânge la piept s-ar preface în cenuşă. Mă uit la ele şi nu ştiu dacă nu cumva mă regăsesc în alt timp şi altă istorie pare a se contura. O altă poveste, simplă şi confuză. Scriu în continuare pe-un perete alb câteva semne. Nu sunt linii, nici cercuri. Sunt semne pragmatice sau poate că doar sunt urme ale cuiva ce s-a jucat cândva de-a v-aţi ascunselea. Triste şi încercănate de moarte. Stau şi parcă nu-mi mai simt picioarele. Aştept fluturele de noapte să vină şi să-mi străpungă până la os viermele acesta care mi-a intrat în oase şi care nu-mi dă pace. Aştept de-atâta timp să vină şi să-mi şoptească la ureche cuvinte pline de suspans, eliberându-mi cancerul din măduva spinării şi făcând să tresalte inima de bucuria morţii. Stau în continuare în scaunul cu rotile şi mâzgălesc pe acel perete, mereu acelaşi perete alb, semne şi aştept să vină noapte şi să înceapă iar să-mi roadă oasele câinii din faţa spitalului în care sunt anesteziat de trei sau chiar patru ori pe zi. Nu ştiu dacă sunt bolnav de ceva sau dacă doar mă prefac ca să-mi pun capăt zilelor pentru că a trăi fără prezenţa acestui fluture uriaş este un chin mai mare decât acela de a te arunca în ceea ce se cheamă hău. E rece acolo şi plouă mai tot timpul şi pe deasupra noaptea se aruncă cu coji de seminţe în pacienţi, aşa ca la bal mascat cu necunoscuţi, nu ştii cine te ia în braţe şi te strânge la piept făcându-te să uiţi pentru prima dată că stai într-un scaun cu rotile şi decojeşti seminţe. Iartă-mă, tu nu decojeşti seminţe. Tu, atunci când ai rezerve de cretă, scrii ceva pe acel perete alb, semne. Scriu semne pentru că nu pot să mă rup de fluture, aştept să revină la mine şi să ne continuăm povestea aşa cum ştim noi mai bine. Dacă a plecat pentru totdeauna înseamnă că nu a ţinut deloc la mine şi că, de fapt, nu dorea decât să mă facă să cred că nu sunt bolnav şi că dacă stau într-un scaun cu rotile e pentru că aşa e mai bine pentru a învinge boala de care sufăr. Simt acum când pendula bate ora 11.30 că începe să se mişte ceva în mine. A început, îmi spun. Aşa începe de fiecare dată. Ca într-un joc de-a uite durerea, nu e durerea, pentru ca apoi să se mişte în ritmuri din cele mai diverse până ajunge la ceea ce numim cancer. De ce există fluturi? Mă întreb de câteva zeci de ori pe zi. Fac acest lucru pentru că de fiecare dată mă plictisesc aşteptând fluturele de noapte să vină şi să se aşeze pe umărul meu. Aştept să vină să începem să desenăm semne. Tot timpul semne. Aşa, de dragul de a ne ocupa spaţiul dintre vene.

Uciderea timpului. Revelatie

Doi. Nimic mai mult sau mai putin. Sunt doar doi.


Ati observat cat depind termenele contradictorii unul de altul? Imi aduc aminte cand ma invata bunica-mea despre Dumnezeu si despre Satana. Imi explica intodeauna ca trebuie sa fi bun pe Pamant ca sa poti ajunge in Rai si sa duci o viata vesnica fericita. Nu intelegeam nici atunci cum nu inteleg nici acum de ce Dumnezeu nu-l distruge pe Satana daca vrea ca oamenii sa fie buni. De nu ar putea fi bine si in Iad? De ce este privit Satana ca oaia neagra a existentei noastre. Daca ar fi chiar atat de rau de ce l-ar lasa Dumnezeu sa aiba putere pe Pamant?

De demonstrat
Cerinta: Satana a fost un inger, dar s-a revoltat si a vrut el sa stapaneasca Imparatia Cerului si sa aiba putere peste sufletele oamenilor. Dumnezeu ca sa nu se razboiasca cu el, i-a dat puterea de a fi stapan peste Pamant....
Concluzie: De ce? De ce l-a lasat? Daca el este atotputernicul si atotstiitorul, omniprezent si omniscient de ce l-a lasat? De ce nu l-a distrus? De ce nu o face acum? De ce ii da posibilitatea de a ajunge la fel sau chiar mai puternic decat el?


Doi termeni paradoxali care depind atat de mult unul de celalalt. Luna nu poate exista fara Soare si Soare fara Luna. Ziua si Noaptea. Negru si Alb.Viata si Moarte. Bine si Rau. De ce?

P.S.: Moment de totala aberatie si de o oarecare revelatie. Don't try to understant why

Un tablou pictat in ceai

Un tablou şi nimic mai mult. Linii obscure şi câteva urme ale unui instrument mai greu decât o arată roşul şi albastrul şi galbenul ce îşi dispută strategic posesia fiecărui colţişor din marginea uşor înclinată spre stânga. Sau poate era dreapta…Linii şi câteva amănunte pline de entuziasm, dar parcă erau cuvinte, cuvinte, cuvinte…Închise într-un cerc violet şi umbra unui fluture uriaş şi o ţigară şi un flaut şi pensule uscate de amintirea creaţiei – şi totul este suprarealist. Se aşeză încet, cu ochii îmbătrâniţi şi cearcăne aproape bolnave de tăria culorilor şi cam atât despre el şi despre mine şi despre voi.Era seară şi bruma de negură ce se afişa la colţul ochiului celui care venea de undeva din cercul lui uneori prea strâmt sau poate că iluzia receptării era atât de mare încât îţi era imposibil să priveşti prin mine la el sau invers şi totuşi era mai mult decât teatru, mai mult decât poezie, chiar mai mult decât proză, era un nu ştiu ce aşezat tacticos de către bătrânul pictor sau ce mama naibii o fi şi privea, privea, privea cuvântul sau poate cuvintele sau liniile trasate într-un registru pur teoretic. Teorie şi practică, Kant şi raţiunea unei critici pure. Tabloul şi liniile şi fumătorul şi ţigara unui cineva suprarealist într-o cafenea din cartierul latin sau poate că doar iluzia sau poate că nu era nici măcar atât sau mai tare decât orice gen de literatură este bătrânul cu forma lui atât de gravă şi nesigură şi riguros plasticizată. Culori şi linii, tablou şi cana de ceai şi pensula şi poate Dali sau altcineva şi o simplă cafenea, de duzină, de prost gust sau atelierul unui bătrân revoltat pe ceilalţi. Camus sau omul din spatele tabloului sau cine mai ştie dacă nu era cumva oglinda şi reflectarea în sine a sinelui şi cam atât. Punct şi contrapunct sau poate un Huxley sau poate doar o curbă mai tremurătoare şi aplecarea spre dreapta şi legănatul înainte de culcare a copilului-pubelă în braţele unui nimeni din romanul care nu s-a scris încă. Brusc spuse ceva bizar: un tablou pictat în ceai şi sinuciderea cuiva aflat în aşteptarea timpului trecut sau poate nu e decât Proust şi fobia timpului său şi amintirea devenită punct terminus, gara de nord a spitalului Europa, aţi înţeles probabil că e vorba de domnul nostru expert în eu şi pesimismul unuia care s-ar arunca într-o baltă de pe strada fără nume, să-şi spele cămaşa de sânge, acolo unde trenul pleacă într-o singură direcţie, Europa de Est şi lagărul mut aşteaptă redescoperirea sinelui şi un lider împuşcat în cap pentru că de obicei peştele de la cap se strică. Trenul lui Matei este trenul nostru spre cineva din teatrul lui. Simplu ca bonjur şi nimic mai mult. Un tabloul pictat în ceai. Linii obscure şi culori fără fond şi bătrânul cu lupa şi pensula lui Dali sau poate că nu e chiar atât de rău să ştii că a scrie sau a picta despre ei este mai mult decât poezie. Bătrânul se ridică şi începuse să-şi facă o cafea la filtru şi ţigara era pe sfârşite şi cineva asemănător cu papagalul lui flaubert repeta acelaşi imn al nopţii sau poate că moartea personajului este act de revoltă: tralalalalaaaaaa! Te aştept la trenul de noapte de noapte. Un tablou şi nimic mai mult. Linii obscure şi câteva urme ale unui instrument mai greu decât o arată roşul şi albastrul şi galbenul ce îşi dispută strategic posesia fiecărui colţişor din marginea uşor înclinată spre stânga. Sau poate era dreapta…Linii şi câteva amănunte pline de entuziasm, dar parcă erau cuvinte, cuvinte, cuvinte…Închise într-un cerc violet şi umbra unui fluture uriaş şi o ţigară şi un flaut şi pensule uscate de amintirea creaţiei – şi totul este suprarealist. Se aşeză încet, cu ochii îmbătrâniţi şi cearcăne aproape bolnave de tăria culorilor şi cam atât despre el şi despre mine şi despre voi. Salvador Dali şi trenul de noapte şi cana de ceai şi ţigara şi lumea şi pânza de păianjen pe care pictase mut prietenii.

Balerina urbanizata

Patru pereti ce o privesc obsesiv…..s-ar parea k stratul de lavabila se desface in curcubee monocromatice…sau doar o iluzie optica ?Gandurile ei au pornit p un drum fara vama…fereastra,doar cioburi c reflecta o alta realitate,interiorul devine exterior .…”Oare devin transparenta ?Ma vezi ?Sunt oare invizibila ?” Se intreba confuza.”Papusi reci,carti ordonate haotic…universul meu…reflectia mea sau doar o oglinda sparta ?Galben..galben violent…sau negru mat ?Sunete…note…cuprind imensitatea…pasi ?Nu..nu e nimeni…doar vise.pe sub usa se prelinge noaptea si susura monoton….imi inunda gandurile….” ….Destul!Visul s-a terminat…se trezeste ametita,incercand totusi sa isi depaseasca starea haotica. Incet se indreapta spre fereastra murdara si vede: negru,profund,tacere,defapt ,NU!Inca se aud notele joase ale noptii...sunt cantate pe clapele cerului,sunetul stins al intunericului pare sa sugereze infioratorul nimic....nori sau fum?Stele sau meteoriti?Viata sau moarte?...Deodata revine starea de reverie…si totusi e treaza…. Visul se intrepatrunde printre golurile realitatii.Cade ceata iar sunetul inabusit al ploii degradeaza asfaltul.viata devine rece,roua se scurge infiorata pe scheletele copacilor.o oglinda...sau o balta in care cercuri concentrice se multiplica..Luna soare,dimineata!Sau regret?... Se aud trecatorii reci,absorbiti de grandoarea zilei sau suflete inundate in mediocritate?24 d ceasuri.Pt ce?... Urmeaza tacerea..iar noaptea isi face usor bagajul….Zi! O raza nu a mai atins suprafatza transparenta a ferestrei...nori de fum s-au adunat,cioburi lichide au intepat asfaltul...peste ceva vreme...s-au decolorat norii si a rasarit curcubeul. ...pana si razele mint...fiori o cuprind si tremura usor...caldura rece...mhmm un nou oximoron absurd...toate obiectele-i par straine...pana si masa la care sta rasfoind plictisita foile galbene ale volumului 1...si astfel trece o inca o zi anosta. Seara pare a-i rezerva ceva nou…se pare ca e timpul sa se lase invaluita de senzatii noi si zambete .”Nu m-a invitat” sopteste usor...” Oricum nu acceptam ,nu ma incadrez in ritm...si sunetul se prelinge peste gandurile mele,oarecum se pliaza peste emotii si imi cuprinde fiinta........tontule!”...Totul ii aminteste de de imaginile din carte.... balurile bolsevice.....sub cerul de explozii... in saloane fastuoase, in resenditele conteselor.. grandoarea si dantelele rochiilor deveneau una si aceeasi..”Cat fast!....sau doar o masca gratioasa ascunzand un chip terifiant....explozii....cata presiune...mhmmm ce mai ti-e si q dansul.” Si se hotaraste sa paraseasca incaperea in care toti pareau a se distra…totusi se simtea superficialitatea…si mergand pe strazi fara o destinatie precisa,observa o imensa cladire,destul de imbatranita de timp,probabil parasita de vreme si nebagata in seama de privirile trecatorilor…asadar se apropie…usa supravietuia cu ajutorul unui lacat vechi…nu pare prea rezistent si dintr-o miscare cedeaza,ea urca scarile subrede si intr-un final ajunge…noaptea ii ura bun venit acestei mici balerine urbane… ...machiajul exagerat..umbre si contraste pe chipul ei de ceara,2 roze insangerate..ochi mari si infiniti ce privesc imensul abis al asfaltului oare un salt gratios va starni aplauze entuziaste ale publicului sau doar priviri ingrozite ale trecatorilor......?!?Cu aceste ganduri parea sa atinga absolutul dar se scufunda in mediocritatea claustrofoba a unor tipare ce ii limitau dorintele si gravitatea situatiei,privita dintr-o perspectiva ironica era ca nu sttia sa innoate..in abis sau poate k malul era inexistent....simtea atingerea unei alte senzatii,trairi necunoscute ii mistuiau fiinta... dar de fapt avea aceleasi gusturi comune ca si restul poate ca i se atribuise o doza de narcisisim ....si parca vedea in fata ochilor o alta lume dar nu ,era aceeasi imagine mizera a vietii de zi cu zi...vazuse doar stratul superficial creat de amagitoarele aparente.....si si-a dat seama ca nu e nici un spectacol si ca aglomerarea de sentimente avea nevoie de o noua armonie. ploua..cu stropi mari si reci...cerul de un gri infect ii eclipsa gandurile...stropii o cuprindeau rand p rand si ii inundau regretele...erau prea reci si atingerea lor durea ca si cum o mie de ace i-ar fi strapuns pielea... e rece,nori gri ii invaluie perspectiva si patrund in ea contopind-o cu furtuna visurilor ei...stropi ii picura in simturi si curcubee in suflet...un haos frumos.Brusc a gasit o solutie logica…de fapt parea ca o banala problema de matematica:Ipoteza:O ciudata.Cerinta:Ciudata tinde la normalitate...de demonstrat Rezolvare: „Daca imi mecanizez gesticulatia...actionez sub presiunea automatismului social ..inseamna k ma integrez in limitele normalitatii rezulta ca sunt normala...”…si astfel porneste cu pasi marunti spre casa…mai tarziu in noapte,,o cuprinde sentimentul de anxietate,monotonie exasperanta...toate o coplesesc intr-o lume dematerializata. senzatia de el o inunda..si se transforma in fum,o mistuie atingerea unei maini tremurande,iluzia unei emotii grave si sunete sinistre ii zguduie mintea…da..e acolo si nu va mai pleca niciodata,inima ii tresare si incet schiteaza un zambet inocent.

Vise uscate de adierea vantului

...si acum ma mai uit la tine. Ce-mi place sa te privesc cand dormi. Imi place sa te iau in brate. Sa ma ghemuiesc langa tine. Sa ma joc cu parul tau. Ma simt destul de bine asa...

****
..trezesti usor. Singurul lucru ce mai tremura langa tine este cearceaful, care la randul lui aluneca fosnind spre podea. Il strangi usor de pe jos, fara macar sa-ti deschizi ochii. E inca cald.Mana dreapta aduna tot ce gaseste langa si se ghemuieste la piept intr-o imbratisare surda. Inca te mai gandesti. Iti faci curaj, pleoapele ti se ridica si pictezi tavanul cu imaginea proaspat pierduta.

Lumina taie peretele in dungi verticale si toata ceata incepe sa picure colorat pe tine. In curand cearceaful se preface in dorinta ta. Obrajii ti se incalzesc; irisul ramane incremenit de frica (sau de o dulce placere) sa nu stinga fragilul.

O clipa , doua , si te fura dulce , asa de dulce .. clipesti si totul fuge. Incerci sa prinzi inapoi cu privirea ceea ce ai pierdut. Te lasi o clipa pierduta, astepti, apoi incerci iar si arunci culori pe tavan , incremenind , asteptand sa curga iar pe tine, sa simti...

Te prelingi in dulce durere, totusi nu te misti, si astepti in tacere. Oftezi incet. Pielea tresare din nou iar amintirea rasare difuz cu tot cu senzatiile de mult trecute. Rasufli asa de incet...

Te ridici incet, aruncand o ultima privire peste umar. Patul e inca acolo. Culori il invaluie intr-o taina de mult cunoscuta si incercata de tine. Te indrepti catre geam, sprijinindu-te cu mainile de perete. Pasii tai sunt gratiosi si se misca parca intr-un dans. Expresia glaciala de pe fata dispare si este inlocuita de un zambet discret.

Soarele , nu tine de loc cu tine. Dizolva usor usor clipe , aroma de cafea proaspat macinata. Masini , voci , lumina iar peste toate astea cafeaua care vine sa ucida crud tot ce incerci sa pictezi o dimineata intreaga.

Ce strangeai in brate ? Margele de imagini si atingeri;te ridici brusc spre geam si te arunci in lumina.

In spatele tau cearceaful aluneca dezamagit...

Dragoste platonica

-Uita-te la mine. Ce vezi?
-Doi ochi albastri, un par blond, o...
-Nu, nu asta... Nu poti sa privesti mai departe?
-Adica?
-Adica nu poti sa privesti mai departe de fizic?
-...
****
Ma plimb pe langa tine. Ti in mana o foaie alba, patata intr-un colt de cafea, cu un text scris de mana, uitandu-te ciudat la ea.
Stai pe aceeasi scena prafuita de prea mult timp. Citesti acelasi text infect de prea multe ori. Actorii obositi te acompanieaza in piesa. Aceeasi piesa jucata la nesfarsit. Aceleasi replici idioate. Aceleasi gesturi, aceleasi fapte.
****
Ai realizat vreodata ce inseamna sa fi cu adevarat tu? De cat timp nu teai mai uitat in oglinda? Cunosti mai bine persoana de langa tine care sta pe banca decat pe tine insuti. E normal? De ce ar fi anormal? E normal sa fie normal?
Cand ai citit ultima data o carte? Erai prea ocupat sa vorbesti cu prietenii despre numai stiu ce tip/a bun/a pe care ai vazuto ieri in acel club de fite. Mai conteaza? Normal ca nu.
****
Ne manifestam cu totii din ce in ce mai idiot. Credem ca vom atrage atentia. Intradevra, atragem, dar nu in bine. Dar ce conteaza? Orice parere inutila dine xterior nu merita bagata ins eama atata timp cat nu e pozitiva. Mai bine asculti doar de "gasca" ta decat de altii. Doar ei iti vor binele. Cand l-ai intrebat ultima data pe cel mai bun prieten al tau cum ami merge la scoala? De ce nu l-ai ajutat cand a avut probleme serioase, dar te-ai bagat cand erai niste chestii care le putea rezolva si nenea' de la colt?
Deja dam in itnrebari inutile. De ce inutile? Pt ca niciodata nu le vei sti arspunsul. Sau niciodata nu vei accepta raspunsul cat sa il zici si al altii... Esti tare cool tipu'
****
-Uita-te la mine. Ce vezi?
-Doi ochi albastri, un par blond, o...
-Nu, nu asta... Nu poti sa privesti mai departe?
-Adica?
-Adica nu poti sa privesti mai departe de fizic?
-...Nu