What they're going to do next?
marți, 31 iulie 2007
luni, 30 iulie 2007
Emo?
De ceva timp m-am gandit sa mai fac si eu niste cercetari. Studiez fenomenul "EMO". Caut definiti, persoane care sunt in masura sa-mi explice despre ce e vorba. Nu prea inteleg nici acum clar ce inseamna "EMO". Pe diverse site-uri scrie ca ar inseamna un copil care vesnic se plange de viata si nu se accepta pe el insusi. Pe altele scrie ca sunt oameni ca toti oamenii cu niste sentimente mai profunde si mai visatori decat ceilalti. Un prieten de al meu, Sergiu, spune ca ambele variante ar fi corecte.
Cateodata stau si ma gandesc la vremea cand am fost EMO. Eram suparata, orice ma nemultumea, nu acceptam nici o greseala, tindeam sa fiu perfecta... Dar am intalnit niste persoane care m-au invatat sa ma accept pe mine insumi. Acum, ma multumeste orice, cu rele, cu bune, am invatat sa accept anumite chestii. Am invat sa zambesc mereu... Dar oare asta e bine? Cum e mai bine? E bine sa fii EMO?
marți, 24 iulie 2007
Nr. 7, de pe Stada Lunii
Întâmplarea asta a ta… Îmi aminteşte de ceva ce am păţit eu însumi cu ceva ani în urmă. Să fi fost acum vreo opt ani… Nici acum nu înţeleg ce s-a întâmplat. Unele lucruri nu merită sau nu trebuie înţelese, doar savurate… Nu trebuie să înţelegi vreun mesaj ascuns în ploaie ca să te bucuri de ea după secetă şi nici pe Ioana nu a trebuit să o înţeleg… Zâmbeşti degeaba, ştii şi tu asta.
Acum că stau să mă gândesc, am trecut pe lângă multe lucruri fără să le privesc decât fugar, mereu distras. Nu am întors capul niciodată decât după o femeie frumoasă sau după o maşină străină şi m-am amăgit spunând că sunt „realist” când realitatea nu pot nici acum să o văd în adevărata ei complexitate. E cumplit să realizezi propria ta simplitate, propria ta limitare psihică… La început nu am vrut să accept faptul că mă înşelasem, însă a trebuit să îmi recunosc înfrângerea ca să pot spera la o victorie. Dar să revenim la acea întâmplare.
Ei bine, nu eram atunci decât un puştan care promitea să devină un îndemânatic fotograf. După cum vezi, nu am ajuns. Într-o zi mă întorceam de la magazinul de unde îmi luam filme cu buzunarele pline. Cred că eram destul de fericit. Nu ţin minte exact decât că fluieram o melodie destul de cunoscută pe atunci şi că îmi mirosea a pâine proaspătă de la fabrica din apropiere. În acea zi micul meu cartier era liniştit. Vuietul specific Bucureştiului nu se auzea până acolo şi un sentiment de pace umplea străzile prăfuite. Cu alte cuvinte mă simţeam „bine”. Cotind pe lângă un corcoduş din care o bătrână încerca să îşi dea jos nepoţii un om m-a întrebat cât era ceasul. Nu pot spune acum decât că era trecut de prânz şi că multă lume îşi dormea somnul de duminică sau petrecea în linişte. De undeva se auzea vag un pian cântând o melodie tristă. O ţin minte şi acum, o cunosc de undeva şi totuşi nu îmi dau seama ce melodie este. Straniu… Unele lucruri par să fie venite dintr-o pustietate de peste mări şi oceane, dincolo de cer… Unii oameni se mulţumesc să spună că „li se pare” sau trec totul în glumă, dar sentimentul că totul a mai existat odată, că faptele tale ar putea fi stabilite şi tu legat la ochi pentru a nu vedea decât ce trebuie să vezi… e, cel puţin pentru mine, înfiorător. Aştept uneori să se întâmple o mare minune şi să mă trezesc din vis, să uit că am existat vreodată, că am mers la şcoală vreodată cu tema nefăcută, că am băut o bere cu tine, că am luat peste nouă la examen la română… Să îmi reiau viaţa obişnuită din lumea reală şi să uit că a existat vreodată un Pământ, că acolo trăiau fiinţe stranii care se omorau între ele şi că m-au făcut să sufăr sau că le-am urât vreodată…
Şi, cum mergeam pe strada atât de familiară mie, nu ştiu de unde a apărut un băiat care vindea ciocolată. Ţipa în gura mare dar nimeni nu venea să cumpere. Numărându-mi banii am observat că se depărtase atât de mult că abia i se mai auzea vocea răguşită, aşa că am luat-o la fugă. Am trecut de casa cu balcon înflorit dincolo de care nu mersesem până atunci niciodată, făcând eforturi crescânde să aud glasul vânzătorului. Un vânt lin adia, stârnind praful pe strada cu garduri din ce în ce mai înalte. În cele din urmă glasul pieri, iar băiatul nu mai era de văzut. Am înjurat înciudat şi m-am oprit ca să îmi mai trag sufletul. Am privit atunci pentru prima oară casele ce mă înconjurau: erau toate inexplicabil de înalte, cu ferestre mari, sobre, şi pereţi crăpaţi de mângâierea dureroasă a timpului ce trecuse peste ei. Prin ferestrele sparte ale uneia dintre ele se vedea un pian. Am hotărât atunci să transform eşecul într-o experienţă interesantă şi am încercat poarta, aşteptând să aud o voce supărată sau un lătrat de câine, deşi ştiam bine că nu era nimeni în curte. Spre mirarea mea, poarta s-a deschis aproape singură, împotrivindu-se doar printr-un asurzitor scârţâit. Aruncând o privire prin curte, m-am putut asigura că era, sau mai bine spus fusese, proprietatea unor oameni înstăriţi. Citroen-ul degradat de lângă zid era cea mai bună dovadă în favoarea descoperirii mele. Însă eu voiam să îmi pun la încercare priceperea muzicală, având în vedere că nu mai cântasem la pian de mult timp. Clanţa a coborât lin iar uşa deschisă a descoperit ochilor mei un hol claustrofobic ce dădea într-o încăpere spaţioasă. În mijlocul încăperii se afla o masă, iar de-a lungul zidurilor erau aşezate, unele peste altele, cărţi… Sute, poate mii de cărţi! Mi-am pişcat obrazul să mă asigur că nu visez şi am început a cotrobăi printre ele, îndepărtând cu mâinile pânzele de păianjen vechi de zeci de ani, trezind la viaţă pagini care zăcuseră în linişte mult prea mult timp. Atunci ştiu sigur că eram fericit. Am pierdut atunci numărul minutelor – ar putea să fi fost chiar ore, răsfoind tomuri de care nu mai auzisem niciodată, fascinante însă în vechimea şi poveştile lor…
Însă, cum nimic nu este etern în lumea oamenilor, momentul s-a năruit brusc. Ochii mei se îndreptaseră fără voia mea spre singura carte de pe masă. Era un volum verde, cu un titlu auriu scris cu simboluri ciudate. Cărţile care îmi provocaseră euforia cu câteva minute mai devreme se prăbuşiră pe podeaua de piatră, detronate de o temniţă a secretelor şi mai fascinantă. Nu ştiu ce mă apucase, am început să dau paginile una după alta, nervos, până când, inexplicabil, am ajuns la o pagină în al cărei colţ îndoit de mâini necunoscute mie era trecut un număr sfârşit în cifra unu. Eram sigur că mai văzusem pagina înainte şi m-am grăbit să răsfoiesc iar cartea ca să o găsesc. Prima încercare m-a adus iar la pagina blestemată. A doua nu a mai dezvăluit-o nici pe aceasta. Deveneam agitat şi degetele mele tremurânde au întors o pagină pe care mi-am dorit imediat după aceea să nu o fi văzut.
Par să fabulez, însă tot ce îţi povestesc ţie acum este adevărat. Cel puţin la acea vârstă a fost real, însă nu cred că eram atât de imatur cât să îmi imaginez toate astea. Uneori mă cutremur la gândul că experienţa s-ar putea repeta şi nu ştiu dacă mă cutremur ca de un miracol dorit sau de o tragedie pe care aş dori să o uit. După atâţi ani ceea ce am simţit şi am vâzut este oarecum confuz, mai ales dacă luăm în seamă împrejurările în care s-a petrecut faptul acesta… Nu am mai vorbit nimănui despre acest lucru pentru că nu m-ar fi crezut. Sper să înţelegi faptul că sunt un om căruia îi place să fie privit ca toţi ceilalţi, fără să se străduiască să pară deosebit în vreun fel…
Dar cum văd că, în aşteptare, ai rupt ţigara, te invit să iei una din pachetul meu şi continuu. Am citit de zeci de ori cuvintele scrise cu o substanţă neagră-gălbuie pe cuprinsul a două pagini netipărite. Nu am reuşit să înţeleg atunci, iar acum e prea târziu… „Am cules cărbuni din mina de diamant”… Nu ştiu ce îţi spun ţie cuvintele astea… Pe mine m-au îngrozit într-un mod inexplicabil atunci. Am încercat să întorc paginile şi am găsit alte cuvinte, scrise la fel. Nu am mai citit. Mintea mea probabil că a simţit de atunci agonia unei morţi psihice ce acum e mai aproape ca niciodată şi nu a vrut să accepte adevărul. Nu mă simt vinovat. Aşa ar fi făcut şi alte miliarde de oameni în locul meu, aşa că nu sunt un mişel de excepţie. De fapt, nu este chiar nimic la mine care să fie excepţional, e doar o iluzie cu care mă hrănesc zilnic şi cu care îmi potolesc setea de moarte… Am fugit pe coridoare până m-am trezit în faţa pianului pe care îl văzusem de afară. Mi-am trosnit degetele şi am încercat câteva acorduri… Era, spre suprema mea surprindere, acordat. Am început să cânt una dintre puţinele melodii pe care le cunoşteam şi, pe măsură ce îmi simţeam mâinile tot mai libere deasupra claviaturii, o spaimă imposibil de descris creştea în sufletul meu, ca şi cum aş fi readus la viaţă o creatură malefică de o putere apocaliptică. Atât de mic în oraşul cu multe blocuri, cu străzi zgomotase şi oameni grăbiţi, mă simţeam atunci puternic. Puternic însă nu aici, ci într-o realitate unică, ruptă de visul vieţii pământeşti, o realitate a aştrilor şi a idealurilor pe care nu le mai cunoscusem niciodată. Când m-am oprit, mă simţeam ameţit, ca şi cum ceva m-ar fi lovit puternic în bărbie.
Ţin şi acum minte cum, coborând de la etaj pe alte scări, am intrat într-o cameră de lucru, cu documente prăfuite de ani şi raze de soare apunând prin ferestrele mari, cu perdele albe. În capătul celălalt al camerei am putut să văd o uşă de sticlă ce dădea într-o grădină. Am păşit, fără să mai fac efortul de a mă întreba cine a avut grijă de florile cu parfum îmbătător. Pur şi simplu mă pierdusem în acea vrajă pe care nobilii obsedaţi de averi nu au timp să o trăiască…
Când m-am dezmeticit am constatat cu spaimă că mă rătăcisem. Orice alee pe care apucam ducea către lac şi raza mea vizuală era limitată de gardul viu crescut peste măsură. Obosit, speriat şi indignat m-am aşezat pe mal, dând deoparte stuful ca să pot vedea apa limpede din mijloc. Am avut impresia că eram zgâriat pe faţă şi am vrut să mă privesc în oglinda apei. Am tresărit atunci văzând mâna întunecată care ieşise din apă şi mă prinsese de guler, numai ca imediat apoi să mă pomenesc zvârcolindu-mă în apa murdară. Am ieşit şi m-am descălţat, curăţându-mi teneşii de noroiul din cauza căruia mă prăvălisem. Mi-am văzut atunci, pentru un moment, faţa în apă şi m-am mirat de aspectul pe care apa din păr mi-o dădea… Păream… cum să zic?… matur… Atunci am văzut-o şi pe ea. În rochie străvezie, cu părul negru căzându-i în exotice cascade pe umeri, palidă ca şi cum sângele nu i-ar fi umplut niciodată obrajii netezi. Nu mai ştiu ce am zis, nici măcar dacă într-adevăr am zis ceva. Ştiu numai că mi-a întins mâna ei molatecă, fantomatică parcă, şi, apucând-o, am constatat că nu mai eram ud. Am mers împreună spre o bancă din parcul devenit dintr-o dată vast şi, aşezându-mă lângă ea, i-am simţit capul pe umărul meu. A grăit cu o voce atât de liniştită, atât de umană şi de angelică în acelaşi timp… M-a rugat să îi povestesc cum am ajuns acolo şi unde am învăţat să cânt la pian, însă oricât de mult am rugat-o nu a vrut să îmi spună nimic despre ea – „La ce bun? Mulţumeşte-te să mă numeşti tu…”. Mi-a destăinuit însă că mă căutase, că tremurase mult timp în singurătatea ei şi că acum se simţea completă. „Nu vei pleca, nu?”, mă întreba aproape cu lacrimi în ochii ei atât de goi… M-am auzit chemat… Mama mea stătea câţiva paşi mai departe şi mă chema. Nu a părut să audă atunci când i-am spus că mai sunt cu cineva, aşa că m-am îndreptat spre ea…
Am simţit căldura sobei şi apoi palma mamei lovindu-mi cu putere obrazul: „Eu şi taică-tău ne-am făcut atâtea griji pentru tine, golane!”. Am căutat a doua zi casa. Nu am mai găsit-o… Starda se înfunda câteva case mai departe de balconul înflorit…
***
Pletosul îşi aprinse o ţigară şi oftă, tăcând. Celălalt îl privea încă, gânditor, prin fumul de ţigară ce plutea în toată Lăptăria lui Enache. Nu ştiu ce gândea el, dar auzisem destul… Destul cât să îmi pară rău…
Acum că stau să mă gândesc, am trecut pe lângă multe lucruri fără să le privesc decât fugar, mereu distras. Nu am întors capul niciodată decât după o femeie frumoasă sau după o maşină străină şi m-am amăgit spunând că sunt „realist” când realitatea nu pot nici acum să o văd în adevărata ei complexitate. E cumplit să realizezi propria ta simplitate, propria ta limitare psihică… La început nu am vrut să accept faptul că mă înşelasem, însă a trebuit să îmi recunosc înfrângerea ca să pot spera la o victorie. Dar să revenim la acea întâmplare.
Ei bine, nu eram atunci decât un puştan care promitea să devină un îndemânatic fotograf. După cum vezi, nu am ajuns. Într-o zi mă întorceam de la magazinul de unde îmi luam filme cu buzunarele pline. Cred că eram destul de fericit. Nu ţin minte exact decât că fluieram o melodie destul de cunoscută pe atunci şi că îmi mirosea a pâine proaspătă de la fabrica din apropiere. În acea zi micul meu cartier era liniştit. Vuietul specific Bucureştiului nu se auzea până acolo şi un sentiment de pace umplea străzile prăfuite. Cu alte cuvinte mă simţeam „bine”. Cotind pe lângă un corcoduş din care o bătrână încerca să îşi dea jos nepoţii un om m-a întrebat cât era ceasul. Nu pot spune acum decât că era trecut de prânz şi că multă lume îşi dormea somnul de duminică sau petrecea în linişte. De undeva se auzea vag un pian cântând o melodie tristă. O ţin minte şi acum, o cunosc de undeva şi totuşi nu îmi dau seama ce melodie este. Straniu… Unele lucruri par să fie venite dintr-o pustietate de peste mări şi oceane, dincolo de cer… Unii oameni se mulţumesc să spună că „li se pare” sau trec totul în glumă, dar sentimentul că totul a mai existat odată, că faptele tale ar putea fi stabilite şi tu legat la ochi pentru a nu vedea decât ce trebuie să vezi… e, cel puţin pentru mine, înfiorător. Aştept uneori să se întâmple o mare minune şi să mă trezesc din vis, să uit că am existat vreodată, că am mers la şcoală vreodată cu tema nefăcută, că am băut o bere cu tine, că am luat peste nouă la examen la română… Să îmi reiau viaţa obişnuită din lumea reală şi să uit că a existat vreodată un Pământ, că acolo trăiau fiinţe stranii care se omorau între ele şi că m-au făcut să sufăr sau că le-am urât vreodată…
Şi, cum mergeam pe strada atât de familiară mie, nu ştiu de unde a apărut un băiat care vindea ciocolată. Ţipa în gura mare dar nimeni nu venea să cumpere. Numărându-mi banii am observat că se depărtase atât de mult că abia i se mai auzea vocea răguşită, aşa că am luat-o la fugă. Am trecut de casa cu balcon înflorit dincolo de care nu mersesem până atunci niciodată, făcând eforturi crescânde să aud glasul vânzătorului. Un vânt lin adia, stârnind praful pe strada cu garduri din ce în ce mai înalte. În cele din urmă glasul pieri, iar băiatul nu mai era de văzut. Am înjurat înciudat şi m-am oprit ca să îmi mai trag sufletul. Am privit atunci pentru prima oară casele ce mă înconjurau: erau toate inexplicabil de înalte, cu ferestre mari, sobre, şi pereţi crăpaţi de mângâierea dureroasă a timpului ce trecuse peste ei. Prin ferestrele sparte ale uneia dintre ele se vedea un pian. Am hotărât atunci să transform eşecul într-o experienţă interesantă şi am încercat poarta, aşteptând să aud o voce supărată sau un lătrat de câine, deşi ştiam bine că nu era nimeni în curte. Spre mirarea mea, poarta s-a deschis aproape singură, împotrivindu-se doar printr-un asurzitor scârţâit. Aruncând o privire prin curte, m-am putut asigura că era, sau mai bine spus fusese, proprietatea unor oameni înstăriţi. Citroen-ul degradat de lângă zid era cea mai bună dovadă în favoarea descoperirii mele. Însă eu voiam să îmi pun la încercare priceperea muzicală, având în vedere că nu mai cântasem la pian de mult timp. Clanţa a coborât lin iar uşa deschisă a descoperit ochilor mei un hol claustrofobic ce dădea într-o încăpere spaţioasă. În mijlocul încăperii se afla o masă, iar de-a lungul zidurilor erau aşezate, unele peste altele, cărţi… Sute, poate mii de cărţi! Mi-am pişcat obrazul să mă asigur că nu visez şi am început a cotrobăi printre ele, îndepărtând cu mâinile pânzele de păianjen vechi de zeci de ani, trezind la viaţă pagini care zăcuseră în linişte mult prea mult timp. Atunci ştiu sigur că eram fericit. Am pierdut atunci numărul minutelor – ar putea să fi fost chiar ore, răsfoind tomuri de care nu mai auzisem niciodată, fascinante însă în vechimea şi poveştile lor…
Însă, cum nimic nu este etern în lumea oamenilor, momentul s-a năruit brusc. Ochii mei se îndreptaseră fără voia mea spre singura carte de pe masă. Era un volum verde, cu un titlu auriu scris cu simboluri ciudate. Cărţile care îmi provocaseră euforia cu câteva minute mai devreme se prăbuşiră pe podeaua de piatră, detronate de o temniţă a secretelor şi mai fascinantă. Nu ştiu ce mă apucase, am început să dau paginile una după alta, nervos, până când, inexplicabil, am ajuns la o pagină în al cărei colţ îndoit de mâini necunoscute mie era trecut un număr sfârşit în cifra unu. Eram sigur că mai văzusem pagina înainte şi m-am grăbit să răsfoiesc iar cartea ca să o găsesc. Prima încercare m-a adus iar la pagina blestemată. A doua nu a mai dezvăluit-o nici pe aceasta. Deveneam agitat şi degetele mele tremurânde au întors o pagină pe care mi-am dorit imediat după aceea să nu o fi văzut.
Par să fabulez, însă tot ce îţi povestesc ţie acum este adevărat. Cel puţin la acea vârstă a fost real, însă nu cred că eram atât de imatur cât să îmi imaginez toate astea. Uneori mă cutremur la gândul că experienţa s-ar putea repeta şi nu ştiu dacă mă cutremur ca de un miracol dorit sau de o tragedie pe care aş dori să o uit. După atâţi ani ceea ce am simţit şi am vâzut este oarecum confuz, mai ales dacă luăm în seamă împrejurările în care s-a petrecut faptul acesta… Nu am mai vorbit nimănui despre acest lucru pentru că nu m-ar fi crezut. Sper să înţelegi faptul că sunt un om căruia îi place să fie privit ca toţi ceilalţi, fără să se străduiască să pară deosebit în vreun fel…
Dar cum văd că, în aşteptare, ai rupt ţigara, te invit să iei una din pachetul meu şi continuu. Am citit de zeci de ori cuvintele scrise cu o substanţă neagră-gălbuie pe cuprinsul a două pagini netipărite. Nu am reuşit să înţeleg atunci, iar acum e prea târziu… „Am cules cărbuni din mina de diamant”… Nu ştiu ce îţi spun ţie cuvintele astea… Pe mine m-au îngrozit într-un mod inexplicabil atunci. Am încercat să întorc paginile şi am găsit alte cuvinte, scrise la fel. Nu am mai citit. Mintea mea probabil că a simţit de atunci agonia unei morţi psihice ce acum e mai aproape ca niciodată şi nu a vrut să accepte adevărul. Nu mă simt vinovat. Aşa ar fi făcut şi alte miliarde de oameni în locul meu, aşa că nu sunt un mişel de excepţie. De fapt, nu este chiar nimic la mine care să fie excepţional, e doar o iluzie cu care mă hrănesc zilnic şi cu care îmi potolesc setea de moarte… Am fugit pe coridoare până m-am trezit în faţa pianului pe care îl văzusem de afară. Mi-am trosnit degetele şi am încercat câteva acorduri… Era, spre suprema mea surprindere, acordat. Am început să cânt una dintre puţinele melodii pe care le cunoşteam şi, pe măsură ce îmi simţeam mâinile tot mai libere deasupra claviaturii, o spaimă imposibil de descris creştea în sufletul meu, ca şi cum aş fi readus la viaţă o creatură malefică de o putere apocaliptică. Atât de mic în oraşul cu multe blocuri, cu străzi zgomotase şi oameni grăbiţi, mă simţeam atunci puternic. Puternic însă nu aici, ci într-o realitate unică, ruptă de visul vieţii pământeşti, o realitate a aştrilor şi a idealurilor pe care nu le mai cunoscusem niciodată. Când m-am oprit, mă simţeam ameţit, ca şi cum ceva m-ar fi lovit puternic în bărbie.
Ţin şi acum minte cum, coborând de la etaj pe alte scări, am intrat într-o cameră de lucru, cu documente prăfuite de ani şi raze de soare apunând prin ferestrele mari, cu perdele albe. În capătul celălalt al camerei am putut să văd o uşă de sticlă ce dădea într-o grădină. Am păşit, fără să mai fac efortul de a mă întreba cine a avut grijă de florile cu parfum îmbătător. Pur şi simplu mă pierdusem în acea vrajă pe care nobilii obsedaţi de averi nu au timp să o trăiască…
Când m-am dezmeticit am constatat cu spaimă că mă rătăcisem. Orice alee pe care apucam ducea către lac şi raza mea vizuală era limitată de gardul viu crescut peste măsură. Obosit, speriat şi indignat m-am aşezat pe mal, dând deoparte stuful ca să pot vedea apa limpede din mijloc. Am avut impresia că eram zgâriat pe faţă şi am vrut să mă privesc în oglinda apei. Am tresărit atunci văzând mâna întunecată care ieşise din apă şi mă prinsese de guler, numai ca imediat apoi să mă pomenesc zvârcolindu-mă în apa murdară. Am ieşit şi m-am descălţat, curăţându-mi teneşii de noroiul din cauza căruia mă prăvălisem. Mi-am văzut atunci, pentru un moment, faţa în apă şi m-am mirat de aspectul pe care apa din păr mi-o dădea… Păream… cum să zic?… matur… Atunci am văzut-o şi pe ea. În rochie străvezie, cu părul negru căzându-i în exotice cascade pe umeri, palidă ca şi cum sângele nu i-ar fi umplut niciodată obrajii netezi. Nu mai ştiu ce am zis, nici măcar dacă într-adevăr am zis ceva. Ştiu numai că mi-a întins mâna ei molatecă, fantomatică parcă, şi, apucând-o, am constatat că nu mai eram ud. Am mers împreună spre o bancă din parcul devenit dintr-o dată vast şi, aşezându-mă lângă ea, i-am simţit capul pe umărul meu. A grăit cu o voce atât de liniştită, atât de umană şi de angelică în acelaşi timp… M-a rugat să îi povestesc cum am ajuns acolo şi unde am învăţat să cânt la pian, însă oricât de mult am rugat-o nu a vrut să îmi spună nimic despre ea – „La ce bun? Mulţumeşte-te să mă numeşti tu…”. Mi-a destăinuit însă că mă căutase, că tremurase mult timp în singurătatea ei şi că acum se simţea completă. „Nu vei pleca, nu?”, mă întreba aproape cu lacrimi în ochii ei atât de goi… M-am auzit chemat… Mama mea stătea câţiva paşi mai departe şi mă chema. Nu a părut să audă atunci când i-am spus că mai sunt cu cineva, aşa că m-am îndreptat spre ea…
Am simţit căldura sobei şi apoi palma mamei lovindu-mi cu putere obrazul: „Eu şi taică-tău ne-am făcut atâtea griji pentru tine, golane!”. Am căutat a doua zi casa. Nu am mai găsit-o… Starda se înfunda câteva case mai departe de balconul înflorit…
***
Pletosul îşi aprinse o ţigară şi oftă, tăcând. Celălalt îl privea încă, gânditor, prin fumul de ţigară ce plutea în toată Lăptăria lui Enache. Nu ştiu ce gândea el, dar auzisem destul… Destul cât să îmi pară rău…
luni, 23 iulie 2007
Diferiti sau la fel?
Stai plictisit si te uiti in jurNu s-a schimbat inca nimic
Astepti sa se mai faca o miscare
Sa te scoata din aceasta stare
Lumea vine si pleaca
Parca toti din acelasi punct
Toti au aceasi expresie pe fata
Toti umbla cu acelasi gand
Dar nu-i nimic,astea trec
Numai ca sa inceapa din nou
Ne invartim in jurul acelorasi probleme
Acelorasi diferente
Interferezi cu oameni diferiti
Cica se mai numeste si "socializare"
Oamenii discuta mereu despre aceleasi probleme
Care in final ajung sa fie si problemele tale
Toti idolatrizam pe cate un star
Si incercam sa fim la fel ca el
Si ne convingem singuri ca asa ne diferentiem de altii
Toti tindem sa nu fim la fel
Desi niciodata nu reusim
Diferentele ne fac la fel
Suntem diferiti
Deci in concluzie la fel
miercuri, 4 iulie 2007
Noaptea mortii mele
Nu stiu cum, dar imi dadusem seama ca am facut infarct. Stiam sigur ca nu imi batea inima si ma gandeam ingrozit la ce se intampla. Nu mai aveam nici macar puterea sa tip. De fapt... Am realizat ca atunci cand am ajuns la trepidanta concluzie, faptul era deja consumat: eram mort. Nu mai simteam nici un fel de durere, nici vreo vibratie sufleteasca, doar o liniste din care ma miram din ce in ce mai putin.
Puteam privi in jur, atat cat imi permitea pozitia in care imi intepenise capul. O vedeam pe mama plangand langa mine si o auzeam din cand in cand suspinand printre lacrimi... As fi vrut sa pot zambi, sa o asigur ca totul e bine, dar expresia glaciala se incapatana sa se tina de fata mea. Ma obisnuiam tot mai mult cu acea stare, insa inca imi puneam intrebari stupide ca "de ce vad? Nu am ochii inchisi?", uitand mereu ca astfel de reguli erau uitate de mult pt. mn. Atunci am realizat ca nu eram atat de limitat pe cat as fi fost tentat sa cred... Trupul a oftat fara mine si mama a izbucnit intr-un nou hohot de plans. Mai mult, am simtit atunci ca nu mai suport sa stau asa si, prinzand curaj, m-am ridicat in capul oaselor. Nu era greu de fel, am constatat. Mai mult, nu mai caram dupa mine trupul pe care il uram atat. M-am ridicat in picioare si am pasit in hol...
Sprijinita cu coatele de masa din bucatarie si cu ochi in palme sora-mea baiguia din cand in cand cate ceva logodnicului ei, care incerca sa o linisteasca. Si doar le-am spus sa nu ma boceasca!... Macar de ar tine minte ce le-am spus in legatura cu hainele - pe atunci inca ma mai minteau ca am sa traiesc - si sa nu ma imbrace in costumul ala in care arat atat de caraghios. Mai bine blugii si hanoracul cu Placebo; mult mai bine, asa vreau sa fiu tinut minte.
De lasat, nu am avut ce lasa; scrisul a fost singura mea avere, daca un baietan de 16 ani poate avea o avere... Dar am lasat asta pe alta data si, fara sa stiu de ce, am iesit in strada bantuita de glasuri. Eram acum imbracat dupa propriul gust fara sa-mi fie prea cald sau prea frig. Treceau pe strada oameni care nici nu ma vedeau si atunci mi-am dat seama ca nici fumul albastru, al cerului nocturn, instelat, nu le era vizibil. Asa ca "fumul" a inceput sa se miste si el si, manat de o inumana si staruitoare curiozitate, l-am urmat.
Am ajuns in curand la lac. Faptul ar fi fost cu siguranta unul banal daca nu as fi fost in acea stare noua si fascinanta. Nu se poate spune ca ma mai tem prea tare. Nici nu fusese nevoie sa alerg tot drumul, fumul ma ridicase dupa el, ca un prieten de o viata, coborandu-ma apoi la destinatie. Am mers o vreme pe malul lacului, fara sa ma gandesc la nimic in special. Imi parea rau ca nu am ajuns sa cant alutari de Ioana, care reusise, dupa lungi si sustinute eforturi sa isi cumpere o chitara electrica, insa ma consolam la gandul ca va gasi mai mult ca sigur un chitarist mai bun ca mine...
Am intors capul spre un punct luminos pe apa lacului, nu foarte aproape de locul unde ma aflam. De acolo rasunau din noapte ecouri cristaline... voci... Nu puteam insa deslusi nimic din ce ziceau. Am grabit pasul,calcand fara sa ma scufund in apa linistita, punctul s-a marit, lumina m-a cuprins in dulce durere si... am calcat pe podeaua a;ba de marmura...Stateam in fata unuio domn carunt, foarte bine imbracat, ce tinea in mana o carte cu multe file. Inainte sa apuc sa-l intreb ceva am inghetat, poapte pt. prima oara in acea noapte, de frica. In spatele, stanga si dreapta mea rasunau voci. Erau ei, invitatii, desi nu ii puteam vedea. Unii vorbeau, susuteau ca la barfa, altii suspinau prelung, emotionati. Atunci s-a desprins dintre toti un glas conscut:
- Vine mireasa!
Si toti au tacut. Din umbre, cu rochia neagra, cu manecile ca de vara, cu parul cazut intr-o docilitate pe umeri, a aparut si ea. Privea in pamant, asa ca, fara sa vreau, am staruit cu ochii asupra taieturilor ciudate de pe brate... Nu stiu cat a tinut asta, insa imediat dupa aceea privirile ni s-au intalnit, nucandu-si luminile de la una la alta. Zambea delicat cum nu mai vazusem niciodata o fata zambind. Ingerul facu incet cativa pasi catre mine - ii simteam acum parfumul fin de trandafiri, si sopti in aerul racoros al noptii:
-E umpic trist ca ne intalnim abia acum iubitule...
Mainile ni s-au imbratisat aproape singure si preotul a inceput a citi intr-o limba pe care nu o mai auzisem pana atunci din cartea cu multe file. La un moment dat se opri, privind cu o oarecare nervozitate catre noi... "Da", am raspuns in acelasi timp si, potrivindu-si mai bine ochelasii pe nas, intreba pe intelesul meu:
-Pt. vesnicie?
Ea tresari:
-Mai poti inca sa te intorci...
Nu intrelegeam cum m-as fi putut intoarce, dar am privit o clipa in urma. Negura. Doar negura. Apoi in ochii ei...
-Pt vesnicie...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
