Uciderea timpului. Revelatie

Doi. Nimic mai mult sau mai putin. Sunt doar doi.


Ati observat cat depind termenele contradictorii unul de altul? Imi aduc aminte cand ma invata bunica-mea despre Dumnezeu si despre Satana. Imi explica intodeauna ca trebuie sa fi bun pe Pamant ca sa poti ajunge in Rai si sa duci o viata vesnica fericita. Nu intelegeam nici atunci cum nu inteleg nici acum de ce Dumnezeu nu-l distruge pe Satana daca vrea ca oamenii sa fie buni. De nu ar putea fi bine si in Iad? De ce este privit Satana ca oaia neagra a existentei noastre. Daca ar fi chiar atat de rau de ce l-ar lasa Dumnezeu sa aiba putere pe Pamant?

De demonstrat
Cerinta: Satana a fost un inger, dar s-a revoltat si a vrut el sa stapaneasca Imparatia Cerului si sa aiba putere peste sufletele oamenilor. Dumnezeu ca sa nu se razboiasca cu el, i-a dat puterea de a fi stapan peste Pamant....
Concluzie: De ce? De ce l-a lasat? Daca el este atotputernicul si atotstiitorul, omniprezent si omniscient de ce l-a lasat? De ce nu l-a distrus? De ce nu o face acum? De ce ii da posibilitatea de a ajunge la fel sau chiar mai puternic decat el?


Doi termeni paradoxali care depind atat de mult unul de celalalt. Luna nu poate exista fara Soare si Soare fara Luna. Ziua si Noaptea. Negru si Alb.Viata si Moarte. Bine si Rau. De ce?

P.S.: Moment de totala aberatie si de o oarecare revelatie. Don't try to understant why

Un tablou pictat in ceai

Un tablou şi nimic mai mult. Linii obscure şi câteva urme ale unui instrument mai greu decât o arată roşul şi albastrul şi galbenul ce îşi dispută strategic posesia fiecărui colţişor din marginea uşor înclinată spre stânga. Sau poate era dreapta…Linii şi câteva amănunte pline de entuziasm, dar parcă erau cuvinte, cuvinte, cuvinte…Închise într-un cerc violet şi umbra unui fluture uriaş şi o ţigară şi un flaut şi pensule uscate de amintirea creaţiei – şi totul este suprarealist. Se aşeză încet, cu ochii îmbătrâniţi şi cearcăne aproape bolnave de tăria culorilor şi cam atât despre el şi despre mine şi despre voi.Era seară şi bruma de negură ce se afişa la colţul ochiului celui care venea de undeva din cercul lui uneori prea strâmt sau poate că iluzia receptării era atât de mare încât îţi era imposibil să priveşti prin mine la el sau invers şi totuşi era mai mult decât teatru, mai mult decât poezie, chiar mai mult decât proză, era un nu ştiu ce aşezat tacticos de către bătrânul pictor sau ce mama naibii o fi şi privea, privea, privea cuvântul sau poate cuvintele sau liniile trasate într-un registru pur teoretic. Teorie şi practică, Kant şi raţiunea unei critici pure. Tabloul şi liniile şi fumătorul şi ţigara unui cineva suprarealist într-o cafenea din cartierul latin sau poate că doar iluzia sau poate că nu era nici măcar atât sau mai tare decât orice gen de literatură este bătrânul cu forma lui atât de gravă şi nesigură şi riguros plasticizată. Culori şi linii, tablou şi cana de ceai şi pensula şi poate Dali sau altcineva şi o simplă cafenea, de duzină, de prost gust sau atelierul unui bătrân revoltat pe ceilalţi. Camus sau omul din spatele tabloului sau cine mai ştie dacă nu era cumva oglinda şi reflectarea în sine a sinelui şi cam atât. Punct şi contrapunct sau poate un Huxley sau poate doar o curbă mai tremurătoare şi aplecarea spre dreapta şi legănatul înainte de culcare a copilului-pubelă în braţele unui nimeni din romanul care nu s-a scris încă. Brusc spuse ceva bizar: un tablou pictat în ceai şi sinuciderea cuiva aflat în aşteptarea timpului trecut sau poate nu e decât Proust şi fobia timpului său şi amintirea devenită punct terminus, gara de nord a spitalului Europa, aţi înţeles probabil că e vorba de domnul nostru expert în eu şi pesimismul unuia care s-ar arunca într-o baltă de pe strada fără nume, să-şi spele cămaşa de sânge, acolo unde trenul pleacă într-o singură direcţie, Europa de Est şi lagărul mut aşteaptă redescoperirea sinelui şi un lider împuşcat în cap pentru că de obicei peştele de la cap se strică. Trenul lui Matei este trenul nostru spre cineva din teatrul lui. Simplu ca bonjur şi nimic mai mult. Un tabloul pictat în ceai. Linii obscure şi culori fără fond şi bătrânul cu lupa şi pensula lui Dali sau poate că nu e chiar atât de rău să ştii că a scrie sau a picta despre ei este mai mult decât poezie. Bătrânul se ridică şi începuse să-şi facă o cafea la filtru şi ţigara era pe sfârşite şi cineva asemănător cu papagalul lui flaubert repeta acelaşi imn al nopţii sau poate că moartea personajului este act de revoltă: tralalalalaaaaaa! Te aştept la trenul de noapte de noapte. Un tablou şi nimic mai mult. Linii obscure şi câteva urme ale unui instrument mai greu decât o arată roşul şi albastrul şi galbenul ce îşi dispută strategic posesia fiecărui colţişor din marginea uşor înclinată spre stânga. Sau poate era dreapta…Linii şi câteva amănunte pline de entuziasm, dar parcă erau cuvinte, cuvinte, cuvinte…Închise într-un cerc violet şi umbra unui fluture uriaş şi o ţigară şi un flaut şi pensule uscate de amintirea creaţiei – şi totul este suprarealist. Se aşeză încet, cu ochii îmbătrâniţi şi cearcăne aproape bolnave de tăria culorilor şi cam atât despre el şi despre mine şi despre voi. Salvador Dali şi trenul de noapte şi cana de ceai şi ţigara şi lumea şi pânza de păianjen pe care pictase mut prietenii.