De curand am stat si am analizat intreaga banalitate a existentei mele. Toata viata mea a fost o adunatura de "bullshit-uri" de care nimanui nu ii pasa. Nu-i pasa? Sau da? Poate ca nu... Cu siguranta ca nu... Dar poate totusi...
Sper tot timpul ca va veni un inger salvator la mine. Nu vreau un inger imbracat in alb cu parul lung si blond si aducand fericire. Nu. Vreau un inger care sa ma inteleaga. Deci clar nu va fi unul fericit. Vreau un inger care a mai suferit. Doar asa va intelege prin ce trec eu acum.
In clipa de fata mi-as dori sa plang. Nu pot. De ce? Nu stiu. Simt doar ca lacrimile imi stau in gat. Am aceeasi senzatie mai tot timpul. E normal? Probabil nu... Sunt cam ciudata si o recunosc. Dar nu vreau sa ma schimb. Imi place asa. Sunt ciudata care o cunosc.
Si in clipa de fata vorbesc ciudat. Vorbesc despre viata mea de parca s-ar termina maine. Nu, nu mor. Nu e atat de simplu. Nimic nu-i simplu. Nici macar un "Te iubesc" or cat de sincer ar fi nu ami e asa de simplu. Am ajuns sa spun tuturor persoanelor "te iubesc", in afara de persoana la care tin cel mai mult? De ce? Nu stiu. Mereu ma inttreb cate ceva. Si nu intreb orice, intreb ce e mai greu. Si raspunsul e mereu acelasi: " Nu stiu".
In clipa de fata nu mai am ncii o intrebare. Prin minte imi trec doar raspunsuri. Am raspunsul miraculos chiar in minte. Il tin acolo strans de mult timp. Niciodata nu i-am dat drumul. Dar acum,cred ca ar fi timpul...
Sa fiu pe platoul unui munte, unde e bezna totala. Singura lumina sa fie cea a Lunii. Lumina aurie cu o aura fantomatica, aproape infricosatoare. Sa fie foarte frig. Aproximativ 5 grade, si sa fiu imbracata doar in apntaloni scurti si tricou. Sa simt cum aerul rece imi inunda palmanii. Sa urlu pana epuizez. Sa ma descarc total. Apoi, dupa ce sunt calma, sa ma inting pe iarba rece si uda. Sa simt cum picaturile de ploaie cad pe fata odata cu lacrimile. Sa ma sting incet, incet. Fara suferinta, fara greutate.
Ma trezesc brusc. Sunt in acelasi loc de unde am plecat. In camera mea, stand intinsa in pat. Nu am pelcat nicaieri. Doar... am visat. Apoi suna telefonul. O voce mecanica imi spune: "puteti alege sa stati toata viata aici sau puteti alege optiunea de iesire rapida". Intorcandu-ma spre geam ma uit si vad acel loc. M a sui pe geam uitand ca stau la 4 si daca ma arunc as putea sa mor. Nimic nu mai conta. Puteam in sfarsit sa ies, sa scap. Dar am zis "NU!". Nu, nu o sa mor. Nu acum!
2 comentarii:
"bullshit-uri" la această vârstă? Marele "bullshit" începe cu povestea lui făt-frumos. În realitate făt-frumos nu învinge niciodată, o găseşte pe Ileana Consânzeana îndrăgostită de Blaurul care este desigur fotbalist. În realitate cel bun este sugrumat de cel cu Jeep. În realitate nu învăţătura te scoate la liman, ci o altfel de învăţătură, a oamenilor la care poţi interveni. Formula de succes nu este cel ce luptă întreaga viaţa pentru a obţine binecuvântarea absolută ci un cioban ajuns peste noapte mare latifundiar.
Dar cel mai mare "bullshit", campionul "bullshit-urilor", este vorba părintească care repetă obsesiv... "Poţi fi ce vrei tu, numai să munceşti îndeajuns.". De aceea o fată visează poate la 16 ani să fie mireasă, ca să plece de acasă, să fie cineva. Ori poate că nu.
Trimiteți un comentariu