Carton

Memories. Nu cred ca voi uita prea curand starea mea de odinioara. Nu voi uita niciodata cum ma priveai TU. Dispretul neclintit din ochii tai imi provoca greata. Nu mai vreau sa-mi mai aduc aminte de anul trecut, de skate park-ul ala idiot, de totii "nefericitii" care nu sunt in stare sa-si diversifice activitatile, de dermatograful uzat de la prea multa folosire, de oja neagra aproape terminata, de ACEI pantaloni negrii uzati si tociti in genunchi si-n fund, cu buzunarul un pic rupt intr-o parte, de Tequila si Krishna, de secrete si ura... E doar o alta cicatrice conturata pe materia mea cenusie. Atata timp cat ma voi uita la ea, amintirea si sentimentul nu vor disparea. Si cu toate astea incerc sa o ascund: fond de ten, fard verde, mascara neagra, rochii fastuase, balerinii; o adevarata lady. Insa nu prea merge. Cel putin nu pentru mine. Chiar daca tu nu o mai vezi, EA inca este acolo.
***
Ore in sir petrecute in oglinda. Minute intregi pentru o demachiere completa, alt timp zabovit pe creme, parfumuri scumpe, haine chic. Pierdem jumatate din zi pentru a ne aranja, deoarece nu ne permitem sa iesim altfel din casa, sa ne vada lumea altfel decat le permitem. Lasam o impresie de gheata, fascinanta: traim in lumea perfecta, avem cei mai grozavi prieteni, cele mai alese haine si intodeauna parem ca iesim dintr-un salon. Toate astea pentru ce?
Defapt incercam sa ascundem ca suntem mai complexate decat parem, ca viata noastra nu e atat de fericita, atata timp cat fericirea altora depind de noi. Destine intortocheate... Nu ma intelege gresit! Asta nu inseamna neaparat ca mintim! Te mint pe tine in aceeasi masura in care ma mint si pe mine. (Se mai considera minciuna?)
Avem fantezii cu Fat-Frumos care vine pe un cal alb, cu un buchet de crini in mana si o sticla de vin alb cerandu-ne de sotie. Si cand se intampla dam cu piciorul. Avem tot ce ne dorim si refuzam sa admitem asta. Nu ne multumim cu nimic! Viata noastra se complica inutil, pana cand ajungem in putinele dar crucialele puncte in care cedam si nu mai avem cale de intoarcere. Atunci plangem pana cand machiajul se intinde pe toata fata. De ce? Pentru ca ne pasa, desi nu lasam aceasta impresie. Parem niste oameni de carton cu o inima care pompeaza vaselina nu sange, dar nu e asa. Desi noi nu zambim niciodata, ne bucuram. Desi noi nu plangem niciodata, in sinea noastra urlam. Desi nu ti-am spus ca esti cel mai bun lucru care mi s-a intamplat vreodata asta nu inseamna ca nu este asa. Avem si noi sentimente. Stim ce e durerea la fel de bine cum stim si ce e fericirea. Plangem in fiecare seara fara sa ne vada nimeni doar ca sa nu ne stricam imaginea. Formam o cochilie de diamant in jurul nostru. E impenetrabila, nimic nu o poate distruge. Nici macar tu! Asa ca nu mai incerca sa intelegi, pentru ca nu vei reusi niciodata.
Acum, tu cititorule, tu care ne invidiai odinioara, nu te bucuri mai mult de viata ta simpla decat inainte?
***
Inainte de a a ti se deschide portile Valhalei, zeii iti puneau doua intrebari. In functie de raspunsul dat intrai sau nu in Pardis. Prima intrebare:"Ai dus o viata fericita?". Dupa ce dadeai raspunsul primeai si a doua intrebare:"Viata ta a adus fericre altora?"
***
Nu mai cruci ochii. Te citez: "Nu trebuie sa fii astronaut ca sa-ti dai seama ca asta este pentru TINE!"