Visam că stăteam pe un maldăr mare de cărbuni. Cărbunii, cum le este menirea, ardeau, dar mie nu-mi păsa. Stăteam liniştit, de parcă nimic nu era ciudat iar bocancii mei groşi mă izolau de focul de dedesubt.
Începuse toamna încet, cu frunze reci şi ploi ruginite. Uzina de lângă deversase iar porcării în apa limpede. Iar apa nu mai era limpede. Am auzit de departe un strigăt. Cineva mă chema din munţi, iar eu am plecat de pe cărbunii ce se stinseseră. Ploua tare, furios asupra drumului de piatră pe care urcam anevoie. Nu vedeam nimic înainte, în urmă percepţia mea se surpa — nu conta nimic din drumul care trecuse. Urcam din ce în ce mai obosit, dar îndârjit. Era drumul creat pentru mine, pe care nu-l mai urmase nimeni. Se surpa în urma mea pentru a nu mai fi parcurs de altcineva. Ajungând pe o culme mi-am coborât gluga galbenă, privind de data asta neînfricoşat către stele. Se lăsau, se ridicau, într-un dans ciudat care crăpa lumea în jurul meu. Am zâmbit satisfăcut — probabil că lumea era un vis urât cu vaci nebune şi câini călcaţi de maşini. Aşteptam să văd viitorul, undeva dincolo de lume, mai sus de cer şi dacă se putea mai departe de Vega.
Un susur de izvor mi-a amintit că mi-era sete. M-am uitat în jos, văzând stafii de fum şi ceaţă alungate din adâncuri. Visul se surpă şi el, într-o realitate de sex shop-uri şi pietoni rătăciţi la jumate de trecere.
“Iar ai întârziat?!” mă necruţă vocea. Întârziasem. Niciodată nu mi-a plăcut să-mi scurtez visele.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu