Cronofag

Se pogorâse templul
să ia lumea şi s-o-ntoarcă
Iar timpul, îngheţat în matcă,
rânjea fudul –
Abia acum era destul.

În rotirea zorilor nopţii
venise ursul, veniseră hoţii
I-am ademenit eu, cu toţii
şi i-am zăvorât în seu.
I-am uitat, apoi,
lângă şemineu.

La mirosul lor,
purtat încet, pe fum uşor,
La strigăte furioase, criminale
de copil
cavoul trosni tare.
În sictir.

Demonul, mut, demonul, furios
cu coarne de diamant negru
şi bocanci de os
se zvârcoli,
zgâriând în uşi.
era închis de prea multă vreme,
cu dor de sânge,
cu plumb în vene…
Iar gazda se teme
că-l scapă.

Mugi scurt.
Şi izbucni.
Fu foc, fu fulger,
fu groază şi fu ger.

Născut din negură dădu cu lumină
iar viaţa ce înainte era prea puţină
înflori binişor în rău.

Căci tot ce se naşte e eroare divină
E mugur de moarte şi mâncare puţină
E suflu de dragoste în bălţi de benzină
ce murmură mult ş-aşteaptă
să se-aprindă-n hău…

Şi-n van.

Demonul râse — mişcare completă
Lumea era din nou imperfectă
În viaţă cu vrajbă
În moarte cu silă
Între cu lene şi durere de bilă…

De-i râzi în faţă eşti glumă umilă
De te înnebuneşte taci şi suspină
Cu spatele-i întors spre lumea cretină
ridică braţele spre ce va să vină

Ticăie.

Demonul şi pustnicul
vrajba şi fiorii
au deschis poarta sărbătorii
de apoi. Cu nimicul.

Şi s-a făcut înc-o lume nouă,
mai bună sau mai rea…

…