Ridici încet paharul cu apă, cuprinzându-i cristalul rece cu doar două degete, comod. Undeva într-un colţ al camerei se învârt palele unui ventilator. Dacă te-ai uita în calendar ai descoperi desigur că e septembrie, însă e atât de cald în casă… Îţi faci vânt cu ziarul de ieri şi iei o înghiţitură. La etajul superior degetele cuiva se abat asupra corzilor unei chitări. Câteva note, o melodie cunoscută, un solo… Bluesman-ul creşte volumul astfel încât acum îl poţi auzi desluşit cântând. Închizi ochii, în timp ce picăturile de apă îţi alunecă prin gâtlej, dincolo de inimă, în întuneric…

Îl asculţi cântând, învârtind paharul în degete. Unghiurile preţioase ale obiectului reflectă cele câteva raze de lumină ce răzbat în cameră, aruncând sclipiri nemiloase ochilor tăi obosiţi. Nici măcar nu mai ţii minte de ce ai ochii obosiţi. Te întrebi atunci ce ai fi putut face… Ai muncit până târziu? Ai petrecut noaptea pe la vreo petrecere? Mai sorbi încă o dată din pahar şi îţi spui că oricum nu contează în momentul de faţă. De ce ar conta? Îl pui pe masă, mirându-te ce l-ar fi putut face pe vecin să se oprească din cântat, realizând că nici măcar nu ai observat până acum că s-a oprit şi nici nu ţi-ai dat seama ce cânta. Te încrunţi pentru un moment: unde ai fost?

Poate ca am fost cu tine. Poate ca inca imi tresare pielea cand imi spui ca "ma iubesti". Poate ca ar trebui sa incep si eu sa simt acelasi lucru. Poate ca te iubesc. Sigur!